ȘI-A UITAT REPLICA O SINGURĂ DATĂ, ULTIMA DATĂ

A urcat pe scenă pentru ultima oară în sala Teatrului Metropolis din București, în aprilie 2012. Juca în spectacolul “Pește cu mazăre”, regizat chiar de ea. Spectacolul avea deja 8 ani, ea împlinise 83. Și-a uitat replica și a întrebat-o pe partenera de scenă, actrița Tamara Crețulescu, cine este și unde se află. Ambulanța a ajuns repede. Olga Tudorache era deja la spital, dar publicul rămăsese disciplinat în sală. Aplaudând. Aproape o jumătate de oră de aplauze în fața scenei goale.

„Eu încercam să-mi dau seama în ce situaţie e. Am crezut, pe moment, că a uitat textul, am încercat să improvizez, am văzut că într-adevăr se întâmpla ceva. Cei din culise au chemat salvarea imediat. Ne-am cerut scuze şi am ieşit… Ce m-a impresionat atunci e că acel public – care ar fi trebuit să se simtă frustrat că nu a văzut spectacolul până la capăt, că plătise biletele – a înţeles că i s-a făcut rău doamnei Olga şi a aplaudat timp de 20 de minute. Ea era deja la spital şi publicul încă mai aplauda.“ (Tamara Creţulescu, „Interviuri (ne)convenţionale“, Canal 33)

A fost singura dată când și-a uitat replica. Suferise un accident cerebral. Pe scenă. Sala în care a jucat ultima oară îi poartă numele. Cu doi ani în urmă se prăbușise în casă; fusese doar o lipotimie. După accidentul cerebral de pe scenă s-a retras din activitate. În toamna lui 2017 a urmat încă un AVC, dar medicii nu au mai reușit să o stabilizeze. A murit la 88 ani, pe 18 octombrie, la București.

Născută pe 11 octombrie 1929 la Oituz, în jud Bacău. Olga Tudorache a fost absolventă a Institutului de Teatru (la clasa prof Moni Ghelerter). A fost repartizată la Teatrul Tineretului (care funcționa în clădirea Liceului Sf Sava) unde a jucat până în 1966, cand instituția a fuzionat cu Teatrul Nottara. A jucat la Teatrul Mic până în 1978, iar din 1976 a devenit conferențiar universitar la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică) din București, la catedra de Actorie. A devenit profesor universitar în 1990. S-a retras din învățământ în 2000, după ce a format șase promotii de actori. În 2006, UNATC i-a oferit titlul de Doctor Honoris Causa.

A intrat la Actorie pentru că la Canto era coadă prea mare, cu „un accent înfiorător moldovenesc, proaspăt descălecată din Moldova“, după cum povestea chiar ea. Marioara Voiculescu, profesoara de la IATC, a fost cea care a ajutat-o să scape de accent și i-a fost model pedagogic. În anul III, din 40 studenți, rămăseseră doar trei: Olga Tudorache, Radu Dunăreanu și încă o colegă.

Nu-și dorise să devină actriță, ci aviator, ca tatăl său. Sau măcar medic chirurg. Până la un an se numise doar Maria. Numele Olga i-a fost adăugat de nașa sa, care purta același nume. Și-a pierdut tatăl la doar câțiva ani. După ce România a intrat în război, Olga Tudorache s-a refugit împreună cu mama sa la o mănăstire unde a studiat pian, canto și balet (la recomandarea mamei sale) și echitație (din pasiune). După război s-au mutat la București, iar mama sa a fost învățătoare, profesoară de lb română și apoi directoare la o școala din Tunari.

În aprilie 2010 a jucat pentru a 250-a oara pe scena Teatrului Național din București rolul principal din “Regina Mamă”. A jucat în zeci de filme, deși nu se simțea actriță de cinema, ci de teatru: “Directorul nostru”, “Cartierul veseliei”, “Mihai Viteazul”, “Serenada pentru etajul XII”, “Profetul, aurul și ardelenii”, “Bietul Ioanide”, “Vreau să știu de ce am aripi”, “Surorile”, “Femeia în roșu” etc, a avut nenumărate colaborări la radio și televiziune.

“Portretul Doamnei T” a fost o piesă dedicată special Olgăi Tudorache. Aer sever, privire de gheață, personalitate care intimidează, personaje captivante, fire timidă și vulcanică în același timp, imprevizibil talent pentru comedie, umor sec, poantă glacială, patimă – cam așa ar putea fi caracterizată Marea Doamnă a teatrului românesc, maestră a tăcerilor. Tăceri lungi, cu sens, îndelung studiate și finisate. „Când joacă Olga, face o pauză de mă duc până la bufet, beau un Pepsi, mă întorc şi ea tot în pauză e, (…) A tăcea pe scenă e o artă pe care numai anumiţi actori o stăpânesc, pentru că în timpul acelei tăceri se întâmplă lucruri mult mai adânci şi mai importante decât în momentul în care se vorbeşte. Erau tăceri prin care aducea încărcătură replicilor de dinainte sau de după ele, tensiune sau erau, pur şi simplu, momente de respiro necesare.” (Tamara Crețulescu)

„Eu nu vorbesc ca Florin Piersic, eu tac ca mine“.(Olga Tudorache, 2009)

La 31 ani s-a căsătorit cu actorul Cristea Avram, cu care a avut un fiu, Alexandru, stabilit în America. Nu a fost o căsnicie fericită, căci actorul șarmant s-a îndrăgostit curând de Marina Vlady. Avram, cu doi ani mai tânăr, se îndrăgostise de vocea inconfundabilă, ținuta maiestuoasă și frumusețea Olgăi Tudorache, au format un cuplu monden, invidiat de mulți. Olga Tudorache primea multe scrisori de la admiratoarele soțului ei; unele îi spuneau că Avram este soțul tuturor femeilor din România, iar ea n-are dreptul să fie soția lui; altele erau scrisori de amenințare. După șase ani, în 1966, bărbatul a fugit la Paris pentru a locui cu Marina Vlady, însă relația lor a durat puțin. Olga Tudorache rămăsese devastată și nu a mai jucat în filme în următorii 4 ani. Legenda spune că ar fi albit brusc, când a fost părăsită. Actrița a păstrat întotdeauna o discreție elegantă în legatură cu povestea sa de dragoste.

“Ce mai era surprinzător la Cristea, de necrezut e că un bărbat cu farmecul lui, frumos, curtat, nu a fost ceea ce se cheamă un curvar. Cristea era chiar un pur deși trăgeau femeile de el. Chiar dacă desfășurarea vieților noastre a făcut să nu mai fim împreună Cristea și-a păstrat în biografia mea un loc al lui. Asta am realizat când a murit. Atât de cumplit m-a durut această moarte încât un an de zile n-am fost om. Parcă mi se scurseseră toate energiile din mine.” (Olga Tudorache)

Pe Alexandru l-a crescut singură și a avut satisfacții extraordinare: “Cel mai mare succes din viață mea, cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viața mea. este băiatul meu, pe care l-am avut cu actorul Cristea Avram. Și aici am avut noroc. Eu nici n-am știut când a trecut prin școală și el a fost mereu șef de promoție. Sunt minunați amândoi, și el, și nepotul meu, fiul lui, care a împlinit acum trei ani. Succesele cele mai mari le-am avut în viață, nu pe scenă”. (2000, bzi.ro)

„Nu sunt o stâncă ce nu poate fi clintită, rece, lucidă, cum par. Nenorocirea este că nu sunt cum par şi că foarte repede omul îşi dă seama de asta. Aspectul exterior mi se trage, cred, din faptul că am fost şi am rămas o mare timidă. De aici, felul meu de a mă purta faţă de interlocutor, de aici senzaţia de inaccesibil“.