Avem un înger păzitor?
E dimineața senină a unei zile care se anunță bună. M-am trezit cu aceeași întrebare cu care m-am culcat în gând: am un înger păzitor? După zile răcoroase, cu cer noros, astăzi soarele a răsărit cu energia primei zile de Paște.
Aseară, la Înviere, mă uitam la oamenii din jurul meu. Foarte, foarte mulți tineri, părinți cu copii în cărucioare, familii, grupuri de prieteni sau vecini. Unii își dăduseră întâlnire, alții descopereau fețe cunoscute și se bucurau, cam gălăgios, de revedere.
Se vorbea mult, timpul trecea, așa că am avut timp suficient să aud multe și să-mi amintesc multe. Nu știu cum, nu știu de ce, gândul îmi zbura spre întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante. Amuzante pentru mine, terifiante pentru alții.
Nu am făcut niciodată paradă de credința mea. Dar am auzit de nenumărate ori pe cei din jurul meu exclamând, „Ai un înger păzitor!”
Nu sunt religioasă, în sensul de bisericoasă. Am trecut însă prin multe încercări. De fiecare dată m-am gândit cum de am ieșit teafără din situații spectaculoase, din primejdii care pe mulți i-au speriat sau i-au lăsat cu gura căscată. Înger păzitor sau noroc?
Viața nu este un joc de noroc. Așa că prefer să cred că, da, un înger păzitor neobosit, conștiincios, un adevărat atlet, a fost mereu în preajma mea. Din copilărie, până la vărsta la care am înțeles mesajul de orientare către mai multă răbdare, atenție, precauție. Se pare că ghidajul m-a ajutat să înving „atracția gravitațională” care ne stăpânește pe toți și să trec la un nivel emoțional. Un înger păzitor a fost în apropiere..
Ceea ce voi povesti s-ar putea să-i îngrijoreze pe cei care nu au încă copii. Dar și să-i ajute pe părinții care recunosc la copiii lor un comportament asemănător cu al meu să înțeleagă ce se întâmplă și cum să reacționeze.
Copilăria unui posibil cascador
Imaginați-vă o fetiță delicată, sfioasă, cu părul blond (când nu eram rasă pe cap) care nu s-ar fi dezlipit de mâna mamei, căreia îi era frică în tramvai și se temea de întuneric. Am refuzat să merg la grădiniță, nu am rezistat nici la cursuri de balet.
În general, participam la orice activitate pentru copii cu condiția ca între mine și oricare dintre părinți să nu existe un perete. Dar primii șapte ani au zburat. Trebuia să merg la școală. Dacă până atunci, în majoritatea situațiilor prezența părinților se putea negocia, prima zi de școală a fost momentul-cheie pentru părinți, pentru mine și pentru Îngerul Păzitor.
Atunci am pus la încercare pentru prima dată răbdarea tuturor: crize de nervi, urlete, lacrimi.
În fiecare dimineată eram întâmpinată de un „comitet de întâmpinare” format din doamna invățătoare Tăune, directoarea școlii, una-două mămici cu nervi buni. Numai SMURD-ul lipsea, atât era de serios momentul. La negocieri, mi-am impus punctul de vedere, așa că mama a fost primită în clasă și a stat toata ziua într-o bancă. Dar nu doar în prima zi de școală. Mai multe zile. Destul cât să se încalce toate regulile de acces al părinților.
Asta până într-o zi când, brusc, am decis că mama poate să plece acasă. Asta ar fi fost bine, dar în capul blond cu codițe și buclă ciudată pe frunte încolțise și un gând ascuns. Dintr-o dată realizasem că nu sunt ca ceilalți copii. Stați să vedeți. Nu-mi mai plăcea rolul de fricoasă, așa că am decis să fac ceva ce nu făcuse nicio altă fetiță din clasa mea; să plec singură acasă. Și mi-a reușit.
Am ieșit cutezătoare pe poarta școlii împreună cu elevii mai mari și … plecată am fost timp de vreo o oră.
Nu că mi-ar fi ars de plimbare, dar m-am pierdut. M-am învârtit în cerc pe străduțele din jurul școlii fără să descopăr direcția spre casă. În cele din urmă, am ajuns iar lângă școală.
Am răsuflat ușurată. Pe mama n-o luase încă Salvarea, dar nici nu mai avea mult. Un milițian își nota semnalmentele mele, tata era așteptat cu o fotografie, iar învățătoarea dădea socoteală pentru faptul că m-a lăsat să ies neînsoțită din curtea școlii. Râzând cu poftă, am spus atât: „Am plecat singură și nu m-am pierdut!”
Acesta a fost începutul unui lung șir de întâmplări memorabile pentru mine, intense pentru mama. Atunci, în curtea școlii, am văzut cum se manifestă iubirea, durerea și temerile unui părinte. Am văzut, dar nu înțelegeam de ce o mamă plânge și râde în același timp, de ce mă lua în brațe, dar privirea ei mă avertiza că se stăpânește cu greu să nu mă bată ca să-mi vină mintea la cap. Nu, mintea nu mi-a venit la cap, ba din contră. Parcă intrasem într-un concurs de situații de risc. Concurând cu mine însămi, câștigam mereu. Tot mai inventivă, tot mai inconștientă.
Boacănele se repetau, iar gravitatea situațiilor creștea direct proporțional cu vârsta.
Am abordat, cu complicitatea tatălui meu, toate activițățile pe care altădată le-aș fi refuzat sau pe care nicio fetiță nu și le-ar fi dorit. Am fost înscrisă la patinaj. Nu la patinaj artistic, ci la hochei. Culmea, îmi plăcea, dar după ce am primit echipamentul adecvat și m-am întors cu primul cucui și o vânătaie pe obraz, tată și fiică au primit un ultimatum. A doua zi predam legitimația și-mi luam la revedere de la echipa genialului antrenor Mihai Flamaropol.
Nu am devenit prima hocheistă din România, dar așa a început lungul șir de acrobații pe apă, sub apă, în zbor, în cădere liberă din copaci.
Au fost atât de multe încât aș deveni cu siguranță un subiect interesant pentru un psiholog. Acum, părinții copiilor din generațiile botezate cu ultimele litere ale alfabetului, ca să nu mai vorbesc despre copiii Alfa, ar fi în alertă. Ar forma un grup pe Facebook, ar cere sfaturi influencerilor de pe TikTok.
Totul ar începe cu „Dragi membri, am și eu o problemă. …” și s-ar încheia cu „Vă mulțumesc, oameni frumoși.” Sunt puțin ironică pentru că niciodată, dar chiar NICIODATĂ, educația copiilor nu se face cu ajutorul acestor pseudo experți în părințeală. Dar, hai mai bine să vă mai povestesc câteva pățanii cu final, uneori fericit, alteori nu.
