Pogromul de la Chișinău a avut loc în primăvara anului 1903, între 6 – 8 aprilie. S-a soldat cu moartea a 120 evrei și rănirea altor 400, în contextul antisemitismului din Imperiul Țarist.
În primul rând este important să înțelegem contextul în care a avut loc pogromul de la Chișinău, pentru a înțelege cauzele, efectele și urmările acestuia.
Astfel, la începutul secolului al XX-lea, în Chișinău trăiau aproximativ 50,000 de evrei, aproape jumătate din populația totală a orașului. În ciuda acestui fapt, tensiunile etnice și religioase dintre comunitatea evreiască și majoritate au fost ceva normal în imperiu. Ba chiar erau intensificate și dirijate chiar de autorități. Erau și încurajate „subtil”, prin pasivitatea de care acestea au dat dovadă, permițând presei să publice mesaje instigatoare, mituri și acuzații nefondate. Astfel, au fost agitați și mai mult neevreii care vedeau comunitatea evreiască drept străină. Era considerată un parazit, nedemnă de atenția și ajutorul lor, atitudinea conducătorilor reflectându-se astfel și în atitudinea populației.
Pentru a prezenta implicarea „neoficială” a autorităților și presei în organizarea și desfășurarea pogromului, trebuie menționat faptul că Rusia are o lungă istorie în ceea ce privește antisemitismul și atitudinea ostilă față de cetățenii săi evrei.
Totuși, la acel moment, la începutul secolului al XX-lea, Imperiul Țarist avea cea mai mare comunitate evreiască din lume.
Shlomo Lambroza își începe lucrarea afirmând că „Rusia nu a fost niciodată un loc potrivit să fii evreu”. Menționează apoi caracteristicile violente ale secolului în care a redactat analiza respectivă, și prezintă evenimentele care au definit prima jumătate a veacului trecut.
Oficial, atacurile au avut prima dată loc în 1881.
Atunci, în urma asasinării Țarului Alexandru al II-lea, au fost decretate Legile din Mai.
Una dintre prevederile acestora (interdicția de staționare peste noapte a evreilor) era des menționată în operele lui Șulem Aleichem. Aceste legi au sporit tratamentul discriminatoriu la adresa evreilor, care au fost învinovățiți pentru evenimentele din 1881, din dorința oficialilor de a absolvi regimul de orice vină în cazul haosului și problemelor din imperiu.
Această atitudine a fost foarte des întâlnită și în timpul lui Nicolae al II-lea, care era țar când au izbucnit pogromul de la Chișinău și cele 650 care i-au urmat. Astfel, majoritatea oficialilor din această perioadă împărtășeau viziunile acestuia. Implicarea Guvernului și autorităților în organizarea atacurilor era astfel greu de negat. A fost și concluzia la care au ajuns liderii evrei, atât de la acea vreme, cât și de după. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru intensificarea diferitelor mișcări și politici evreiești specifice secolului al XX-lea.
Un rol extrem de important l-a avut presa în Pogromul de la Chișinău.
A prezentat articole cu titluri, teme și acuzații nefondate, instigând astfel la violență, atât emoțională, cât și socială. Această atitudine a fost normalizată și încurajată. Agresivitatea a ajuns să atingă cote alarmante în aprilie 1903, în urma uciderii unui băiat de 15 ani din Dubăsari.
Deși s-a dovedit mai târziu că făptașul a fost un unchi, în urma îndelungatelor articole și instigări din publicația Bessarabeț, creștinii au decis să îi pedepsească pe vecinii evrei pentru moartea băiatului. Și în cazul altor copii, deși, la fel ca în cazul adolescentului, acuzațiile erau, bineînțeles, false. La agresiuni s-au alăturat persoane și din alte sate și orășele. La scurt timp, întreg Chișinăul era cuprins de isteria violenței, având loc crime, violuri, jafuri, incendieri, distrugeri de locuințe etc.
Am menționat mai sus ziarul Bessarabeț, cea mai populară publicație antisemită, menționată în povestirea lui Șulem Aleichem „Doi antisemiți”. Acesta o prezintă ca pe un simbol de apartenență pentru antisemiții basarabeni. Odată cu publicația, autorul de limbă idiș îi prezintă succint și pe cei doi care putem spune că au avut cea mai mare responsabilitate în stârnirea neevreilor împreună cu nepăsarea autorităților, Pavel Krușevan, și Veaceslav Plehve.
Astfel, să observăm rolul unor personaje ale momentului.
Pavel Alexandrovici Krușevan, editorul revistei menționate mai sus, avea să devină editorul și unul dintre autorii “Protocoalelor Înțelepților Sionului”, cunoscut text antisemit din secolul trecut, publicat chiar la câteva luni după pogrom. Veaceslav Konstantinovici Plehve, ministru de interne, a avut unul dintre cele mai crude răspunsuri la pogromul de la Chișinău, prin indiferența sa.
Krușevan și influența sa în societatea basarabeană
Încă de la început trebuie menționat faptul că acesta era susținut de Guvern. S-a întâlnit în repetate rânduri cu reprezentanți. A fost nu numai scuzat de autorități, dar chiar încurajat, întrucât „evreii meritau să li se dea o lecție”, „primind exact ceea ce meritau”. Înainte de „Protocoalele Înțelepților Sionului”, Krușevan mai publicase un pamflet, în 1872, la Sankt Petersburg. În „Discursul rabinului”, la fel ca în publicația din 1903, „prezenta” planul evreilor „de a cuceri lumea”.
De asemenea, articolele din Bassarabeț erau deseori extrem de agresive la adresa evreilor.
Incitau activ la violență și crimă. „Revoluționarii” din aprilie 1903 erau convinși că atacurile erau de fapt acte de autoapărare și de aceea nu au ezitat să îl laude și să îl cinstească pe editorul ziarului. Au transformat astfel tragedia evreilor într-o și mai mare petrecere isterică, strigând sloganuri (prezente și în publicație) și îndemnuri creștine.
Acest tip de manifestare nu era ceva nou. Au existat și alte cazuri în care populația majoritară a asistat la pogrom ca la un spectacol. De asemenea, multe astfel de atacuri începeau în cârciumi. Patronii erau conștienți de evenimentele care aveau loc, prezentând fie o atitudine indiferentă, fie participând activ la distribuirea de pamflete de propagandă antisemită.
În aceste situații erau foarte des implicați și copii.
Erau învățați de mici ce atitudine să aibă în relație cu vecinii evrei. În Pogromul de la Chișinău, primele acte de violență au fost ale unor copii „mai mici de zece ani”. Aceștia au spart geamurile unor clădiri deținute de evrei, insitgând activ și atacând apoi și oameni.
De asemenea, pe tot parcursul evenimentelor, chiar și înainte de Pogromul de la Chișinău, Krușevan publica „rapoarte”. Conform acestora, evreii au mituit polițiștii implicați în cazurile în care au fost uciși copii neevrei, chiar și atunci când poliția a eliberat mai mult de un raport în cazul unora.
În ceea ce îl privește pe Plehve, acesta nu a fost implicat atât de activ ca cel menționat mai sus. Metoda sa de instigare era menținerea unei atitudini de pasivitate și dezinteres față de cele petrecute.
Primul gest al acestuia, nu se știe exact dacă i-a aparținut, deși multe aspecte indică spre un răspuns afirmativ. În scrisoarea trimisă cu două săptămâni înainte de tragedie Guvernului, nu numai că este insinuat faptul că Plehve știa de atacurile ce aveau să se desfășoare în capitala regiunii, dar sunt prezentate din start atât nepăsarea lui față de gravitatea acestora, cât și viziunea sa antisemită:
„Am fost înștiințat că în regiunea carea v-a fost încredințată se pregătesc mari tulburări împotriva evreilor, care în mare exploatează populația locală. În vederea…lipsei clare de dorință de a insufla, prin măsuri prea severe, sentimente antiguvernamentale în rândul populației…Excelența Voastră va opri imediat tulburările care s-ar putea isca, dar cu ajutorul avertismentelor și mustrărilor, fără să se recurgă la folosirea armelor.”
Astfel putem rezuma atitudinea autorităților față de Pogromul de la Chișinău
Erau preocupate mai mult de menținerea unei fațade în fața populației. Au decis de la bun început că nu se vor implica în înăbușirea violențelor. Acest fapt a fost descris și de victime. Au mărturisit că, atunci când s-au adresat organelor de poliție, au fost fie întorși din drum, fie au descoperit că acestea erau de partea agresorilor.
Pentru a prezenta urmările imediate ale pogromului de la Chișinău trebuie prezentată reacția pe care au avut-o evenimentele la nivel mondial. Să ne concentram pe un caz care la acea vreme a fost o premieră.
Este vorba despre răspunsul comunității chineze din Statele Unite ale Americii.
În primul rând, efectele au fost imediate, atât din punct de vedere social și artistic, cât și politic. Acestea s-au manifestat totuși în spații diferite. În spațiul rus, reacțiile au apărut în special din partea comunităților evreiești. În urma celor întâmplate au fost reluate discuțiile referitoare la mișcarea sionistă, dar și cea bundistă. Acest aspect a fost abordat și de Haim Bialik, poetul criticând dur atât lașitatea bărbaților evrei în pogromul de la Chișinău, cât și reacțiile ulterioare.
În afară de Bialik, așa cum am mai menționat anterior, pogromul de la Chișinău și, în general, atmosfera basarabeană, au fost abordate în repetate rânduri și de Șulem Aleichem. Cel mai bun exemplu este povestirea „Doi antisemiți”. Prezintă scurt, dar profund, urmările celor întâmplate în aprilie 1903, atât din perspectivă socială, cât și emoțională:
„Max se încrîncena când auzea de Chişinău, de-ai fi zis că avea o socoteală personală cu orașul ăsta. (…) Nu i-au fost de ajuns istoriile cumplite pe care le auzise acasă și ghearele care i s-au înfipt în piept din pricina acelor sălbăticiuni fără pereche? N-o să uite niciodată cum a răsunat în sinagogă pomenirea morţilor de la Chişinău! Evreii bătrâni plângeau, femeile au leşinat…
(…) Max știa că, la trecerea trenului prin Chișinău, călătorii evrei se vor așterne pe suspine și oftaturi și că, din partea altor călători, îi va fi dat să audă aluzii răutăcioase. De aceea, când trenul străbătea acele meleaguri, nu știa ce să maì facă pentru a uita totul şi a se ascunde de el insuşi…”
În încheiere, să menționăm efectul social pe care l-a avut pogromul de la Chișinău în Statele Unite ale Americii, mai exact la New York.
Comunitatea chineză de aici a empatizat foarte mult cu evenimentele descrise. Joseph Singleton, născut Chew Mon Sing, a vorbit despre modul în care și comunitatea sa „fusese victima tiraniei rusești”. A marcat astfel primul moment de solidaritate între comunitatea evreiască și cea chineză din țara nord-americană, în ciuda dificultăților cu care s-au confruntat în egală măsură în societatea americană.
Astfel, au fost montate piese ce aveau ca temă evenimentele de la Chișinău. Au fost strânse donații pentru victime. Agențiile de presă transmiteau vești despre cele întâmplate, despre victime și supraviețuitori. Au avut loc proteste, mai ales după ce scrisoarea lui Plehve a fost publicată în The Times.
Pogromul de la Chișinău a fost primul moment când tragedia evreilor ruși era cu adevărat centrul atenției.
A fost observată empatia și dorința de dreptate din partea neevreilor, lucru prea puțin prezent în societate până atunci.
Evenimentele din aprilie 1903 au avut un impact global. Au prezentat situația din interiorul Imperiului Țarist și modul în care antisemitismul și corupția s-au dovedit fatale. Dar și faptul că, din păcate, Pogromul de la Chișinău a fost primul moment când oamenii au dat dovadă de empatie și nemulțumire la adresa atitudinii incorecte și crude a autorităților. Pogromul de la Chișinău a fost una dintre cele mai mari tragedii din istoria poporului evreu, una care avea să se repete de circa 650 ori în doar 3 ani. E drept că la o intensitate mai mică, dar mai târziu avea să fie baza Holocaustului în Europa de Est.
Bibliografie:
1) Philip Ernest Schoenberg, The American Reaction to the Kishinev Pogrom of 1903
2) Dan Laor, Kishinev Revisited: A Place in Jewish Historical Memory, Indiana University Press, Bloomington, 2005
3) Monty Noam Penkower, The Kishinev Pogrom of 1903: A Turning Point in Jewish History
4) Shlomo Lambroza, The Tsarist Government and the Pogroms of 1903-06, Oxford University Press, Oxford, 1987
5) Steven J. Zipperman, Pogromul. Chișinăul și înclinarea balanței istoriei, Editura Cartier, Chișinău, 2024
6) Stefan Wiese, “Spit Back with Bullets!” Emotions in Russia’s Jewish Pogroms, 1881 – 1905, Geschichte und Gesellschaft, Oktober – Dezember 2013, 39. Jahrg., H. 4, Gefühle gegen Juden (Oktober – Dezember 2013), pp. 472-501, Vandenhoeck & Ruprecht (GmbH & Co. KG), Göttingen, 2013,
7) Iris Milner, “In the City of Slaughter”: The Hidden Voice of the Pogrom Victims
8) American Jewish Historical Quarterly, MARCH, 1974, Vol. 63, No. 3 (MARCH, 1974), pp. 262-283, The John Hopkins University Press, Baltimore, 1974, p. 262
9) Modern Judaism, Oct., 2004, Vol. 24, No. 3 (Oct., 2004), Oxford University Press
Surse foto
