Născută pe 13 aprilie 1938, Cătălina Buzoianu a fost o pionieră a spectacolului site-specific. A creat Don Quijote de la Mancha chiar în La Mancha (Spania). Visul de Strindberg a fost pus în scenă într-un castel de la Sitges.
Copilăria
S-a născut la Brăila. A luat lecții de pian și balet. Tatăl ei, Roman Buzoianu, a petrecut 18 ani în închisorile comuniste. Au fost ani în care familia s-a simțit permanent amenințată. A locuit pe o stradă veche, aproape de cimitir.
Avea un farmec anume dacă-l căutai, dar trebuia să-l ştii şi să ţi se întâmple ceva în oraşul acela ca să descoperi dramatismul locului.
Pentru că nu era numai romantism acolo, era şi foarte mult dramatism, şi foarte multă mizerie, era şi frumos… Dar în acelaşi timp simţeai că undeva, în spate, e foarte multă mizerie, exact ca-n romanele lui Istrati, cu bordelurile, cu toate cârciumile…
(…) Casa noastră era foarte frumoasă, foarte romantică, era casa unui arhitect şi avea mansardă, subsol, demisol, o curte mare cu regina nopţii şi cu flori de gheaţă şi era, aşa, o casă în care te puteai ascunde, cu multe cotloane, cu pomi în care ne urcam şi intram în casă pe geam.
Podul tot, care era plin de reviste, de cărţi vechi de la mătuşile mele, tot felul de lăzi cu obiecte vechi. Aşa am făcut spectacolul, gândindu-mă la locurile astea… la o bucată de pod, o bucată de mansardă, de subsol… (Cătălina Buzoianu)
Studii
Cătălina Buzoianu a urmat mai întâi o școală de comerț. Mama sa era profesor de economie politică. Așa încât a fost îndrumată pe acest drum. În definitiv, obținuse și premii la olimpiadele de economie politică. Dar și la cele de literatură.
Apoi, pentru aproape un deceniu, a fost actriță, la Baia Mare și la Timișoara. Foarte tânără, cu o constituție fizică firavă, juca roluri de ingenuă. Știa că odată ce vârsta nu avea s-o mai ajute, cariera sa actoricească se va termina. Așa că a urmat sfatul colegilor. A dat admitere la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția regie.
Știam că sunt făcută pentru această profesie.
Am descoperit curând că nu puteam să joc în fiecare seară același rol. Eram subțire, micuță, cu o aparentă fragilitate fizică. Cariera mea s-ar fi încheiat odată cu rolurile de ingenuă.
În acei ani am acumulat, am cunoscut scena în toate dimensiunile ei, cu ce e bun și ce e rău. Făceam nenumărate deplasări. Sunt puține teatrele din țară pe care să nu le fi străbătut în cei nouă ani. La Baia Mare, Mihai Diminiu, care mă poreclise „enciclopedie ambulantă”, mi-a spus primul, în timpul unei repetiții: „de ce nu dai tu la regie? Că ai idei.”
Geta Angheluță, cu care am lucrat la Studioul Tânărului Actor de la Timișoara „Menajeria de sticlă”, m-a îndemnat și ea să urmez regia la Institut. Mulți oameni au avut încredere în mine atunci, m-au ajutat moral foarte mult. Printre ei, și Gilda Marinescu, cu care eram colegă. Încrederea lor mi-a dat curajul să mă prezint la examen.
Cătălina Buzoianu a studiat la clasa profesorului Ion Olteanu, despre care credea că în acei ani de studenție nu a fost pe deplin convins de abilitățile ei regizorale.
I-a oferit însă libertate. A absolvit cu succes în 1969. La finalul studiilor, era considerată deja o voce regizorală promițătoare.
În ciuda lecturilor, a experienței de teatru, aveam un provincialism care l-a făcut pe Ion Olteanu să nu aibă încredere în mine. M-a chinuit foarte mult în anul întâi. Zicea că arăt ca o balerină. Mă punea să urc pe scenă și, dacă se întâmpla să mă împiedic, le spunea colegilor: „Nu așa faceți teatru!”.
Atunci am suferit, am plâns, mai târziu am înțeles că avea dreptate. Profesorul meu nu a putut să citească în mine, dar nici eu nu mă cunoșteam îndeajuns. Atitudinea lui m-a făcut să sufăr, m-a obligat să mă caut și să mă descopăr. Aceasta mi-a dat profunzime.
Surprins că la materiile teoretice aveam numai note de 10, Ion Olteanu a avut probitatea să-mi spună că, deși nu crede în vocația mea regizorală, îmi lasă libertatea să fac ce vreau la clasă și la sfârșit îmi va comunica verdictul lui. Și așa a făcut, fapt pentru care am să-i rămân recunoscătoare toată viața.
După examenul cu „Pictură pe lemn” de Ingmar Bergman, m-a felicitat și mi-a spus că rareori auzise atâtea lucruri bune despre un examen al unui elev de-al lui. Știam că laudele lui sunt drepte, pentru că nu mă iubea. A fost un moment de neprețuit în existența mea. Atunci am înțeles că pot. Tot de la Ion Olteanu, care avea o distincție naturală rară, am deprins seriozitatea în pregătirea unui spectacol.
Debut
A debutat la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Aici a montat spectacole precum „Pescărușul” de Cehov și „Bolnavul închipuit” de Molière. Ulterior, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, a pus în scenă „Peer Gynt” de Ibsen. A fost un spectacol care i-a consolidat reputația de regizoare vizionară.
La București, nu i-a fost ușor de la început.
Cred că nu eram pregătită să lucrez cu mari actori care trecuseră prin școala lui Ciulei și Pintilie. Neîncrederea celor de la „Bulandra” m-a marcat, m-a făcut să mă simt handicapată. După „Hadda Gabler” și „Interviu”, am rămas cu lecția teatrului psihologic, care în Institut se practica mai puțin.
Primul spectacol a fost pus în scenă corect, fără forța mea obișnuită, fără fanatismul cu care lucrasem la Iași. Al doilea nu a reținut din personalitatea mea decât partea telurică. Am regrete pentru eșecul parțial al muncii, nu al rezultatului. Teatrul Mic a însemnat mult. Sunt anii în care m-am definit.
Pentru public, Bucureștiul este un fel de măsură.
Existam și înainte, dar prin Teatrul Mic am devenit eu însămi, mi-am consolidat numele, atmosfera de aici este propice lucrului, spiritul de muncă impus de Dinu Săraru dând rezultate excelente. Aici am întâlnit oameni cu care lucrasem în timpul Institutului. Cu mulți dintre ei eram prietenă, deci mi-a fost mai ușor.
Printre actori erau mulți veniți de la Piatra Neamț, cu școala de acolo, dispuși să lucreze cu oricine, fără fetișisme. La Mic există spirit de competiție, pe care tot Dinu Săraru l-a instaurat. Teatrul Mic e jumătate din mine, în altă parte poate aș fi evoluat altfel.
Nu consider că tot ce e la Mic e bun, dar aici s-a putut lucra serios, la început din frică, pe urmă din spirit de competiție, apoi din entuziasm, firește, cu perioade mai șchioape sau mai bune, se crease un climat în care am fost mult timp implicată, în care am crezut.
Cătălina Buzoianu a făcut și spectacole de păpuși, de operă, musical, a dramatizat lucrări literare.
Am o natură tumultuoasă. E o problemă de fecunditate. Ține de natura mea feminină. Limitele, dar și calitățile, în viață sau în profesie, tot ea mi le dă. Am o mare capacitate de a trăi. Trăiesc din plin viața. N-am avut numai experiențe plăcute.
Greutățile m-au făcut să sufăr, am dobândit discernământ. Nu-mi pare rău că am dus-o și greu. Am cunoscut viața nu numai din cărți, la modul livresc. Piesele care mi-au ieșit cel mai bine sunt cele care mi-au corespuns ca experiență personală. Mi s-a propus să pun în scenă „Richard al III-lea”.
Am refuzat.
Am spus că este o piesă pentru bărbați care au făcut armata. Nu am severitatea unui bărbat regizor. Nu-i adevărat că prefer piesele cu roluri pentru femei. Când am regizat asemenea texte, aceasta s-a datorat unor mari actrițe care m-au îndemnat – Olda Tudorache, Valeria Seciu, Gina Patrichi, sunt feminină, dar nu feministă. Mă bizui mult pe instinct. În repetiții construiesc însă de multe ori pe intuiție, deși clădesc arhitecturi solide.
Adesea am reacții violente.
Am defectele sexului căruia îi aparțin. Când nu reușesc cu farmecul personal, încerc să suplinesc forța bărbătească printr-un sistem de lucru inchizitorial. Sunt foarte intransigentă cu actorii, fapt greu de suportat.
Se nasc uneori conflicte, dar din starea de revoltă a interpretului pot să apară și creații excelente, ca aceea a Rodicăi Negrea în „Ivona, principesa Burgundiei”. Dar sunt și actori care mă iubesc mult.
Cătălina Buzoianu și pedagogia
Din 1975, a fost profesoară la Catedra de Regie Teatru a UNATC și, după 1990, decan al Secției de Teatru.Era foarte apropiată de studenții ei. La primele ore de curs, le spunea să-i spună scurt și pe nume: Cătălina. Nu considera că respectul ține de adresare. Își dorea doar ca ei să ai aibă dragoste și pasiune pentru meseria de regizor.
Chiar și după pensionarea sa, masteranzii UNATC-ului o puteau asculta la cursuri de Antropologie și de Forme alternative de teatru. Pentru acestea, dar nu numai, obișnuia să vadă spectacolele tinerilor din mediul independent, din poduri sau din cafenele.
Experiența mea cu studenții mă reconfortează. Acest dialog, în acest moment, este tot ce e mai bun în mine. Uneori mă suspectez de scleroză. (…) A trebuit să învăț meseria de pedagog. Lucrez cu elevii mei așa cum lucrez cu actorii.
Sunt foarte exigentă, îi oblig la foarte mult, le cer o cantitate foarte mare de informație. La cursuri urmăresc să le dezvolt un sistem de analogii personale, încerc să-i ajut să nu piardă nimic din ceea ce gândesc. Uneori suntem dispuși să renunțăm, să facem compromisuri. Îi îndemn să nu escamoteze greutățile, să lupte, să devină ei înșiși. Aștept mult de la ei.
Carieră și contribuții în teatru
În perioada 1979–1985, a fost prim-regizor permanent la Teatrul Mic din București, unde a creat spectacole memorabile precum „Maestrul și Margareta” după Bulgakov și „Să-i îmbrăcăm pe cei goi” de Pirandello. Din 1985 până în 2006, a activat la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”. Aici a regizat producții remarcabile („Patul lui Procust” după Camil Petrescu și „Turandot” de Carlo Gozzi).
Cătălina Buzoianu a fost o deschizătoare de drumuri în teatrul românesc, promovând o estetică modernă și poetică. A fost recunoscută pentru capacitatea de a transforma textele clasice în experiențe scenice contemporane și pentru colaborările sale cu actori și scenografi de renume.
Pasionată de antropologie, a deschis un centru de cercetare teatrală la Mogoşoaia. A funcţionat un singur an. A realizat atunci multe experimente şi spectacole.
Viața personală
A fost căsătorită cu actorul Papil Panduru și a avut doi copii. Velica Panduru este scenograf, iar Ștefan Iordănescu este regizor.
În ciuda unei cariere publice strălucitoare, Cătălina Buzoianu a fost o persoană discretă în viața privată. A fost cunoscută pentru exigența sa profesională și pentru dedicarea totală față de artă.
Cătălina Buzoianu a fost înmormântată cu onoruri militare pe Aleea Artiștilor de la Cimitirul Bellu din Capitală.
Recunoașteri
Pentru activitatea sa artistică excepțională, Cătălina Buzoianu a primit numeroase premii, în țară și în străinătate. Printre acestea se numără Premiul Academiei Române (1973), Premiul UNITER pentru întreaga activitate (2001) și Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Comandor (2018). De asemenea, a fost decorată cu Crucea Casei Regale a României în 2012.
În 2018, Festivalul Național de Teatru i-a dedicat ediția sa. Iar în 2024, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași a organizat prima ediție a Festivalului de Teatru „Cătălina Buzoianu”, evidențiind impactul său durabil asupra scenei teatrale românești.
Ultimele proiecte și moștenirea artistică
Ultimul spectacol coordonat artistic de Cătălina Buzoianu a fost „A(m) iubi(t) iubirea”, un florilegiu din poeziile Ninei Cassian, prezentat în 2018 la Muzeul Literaturii Române din București.
Cătălina Buzoianu este autoarea volumelor „Novele teatrale” (1987), „Vaporul interior” (2001) și „Mnemosina, bunica lui Orfeu” (2005), despre care ținea să sublinieze că nu este o autobiografie.
Despre Cătălina Buzoianu
Horațiu Mălăele
„Pentru prietenia ei blândă şi constantă, pentru risipirea ei voluntară, generoasă şi dezinteresată, pentru spectacolele ei nepereche, care au devenit repere şi mândria teatrului românesc – pentru toate acestea – o îmbrăţişez cuminte şi îi sărut mâna”.
Mariana Mihuţ
„Cătălina Buzoianu este o minune. Combinaţia de talent, inteligenţă, vulnerabilitate şi forţă, imaginaţie, bun gust rafinat, cultură imensă fac din ea unul dintre cei mai reprezentativi regizori români. Mă consider foarte norocoasă că am avut ocazia să lucrez cu ea sau din sală să-i admir operele, de-a lungul timpului. Au existat regizori aşa de mari, cu o cultură, cu un gust rafinat pe care nu ştiu de câte ori îl mai poţi întâlni astăzi.”
Dan Condurache
„…ne-a învățat că performanța este singurul lucru ce contează în lumea teatrului.”
Tamara Buciuceanu
„… o regizoare cu mult talent, cu multă inteligență și care ținea cont foarte mult de părerile actorilor.”
Rodica Negrea
„Doamna Cătălina Buzoianu este marea mea șansă, marele meu noroc. Începutul și Totul de care nu m-am desprins și care m-a însoțit… de-a lungul anilor în tot ce am făcut. Profesional, sau și uman, ea e toată școala mea de teatru.
Doamna Cătălina Buzoianu a însemnat pentru mine toată școala de teatru de care am avut nevoie la început, pe parcurs și chiar spre final. Artistul puternic și de vârf Cătălina Buzoianu mi-a dat un fel de a exista în teatru, de a exista pe scenă, un mod de a fi. O indicație esențială, centrală și totală mi-a fost lecție de actorie pe viață. (…)
Doamna Cătălina m-a învățat, ca să-mi folosească pentru totdeauna în meserie, să-mi fie busolă, puncte cardinale, cum să țintesc cu răspundere spre creativitatea înaltă, tulburătoare, răscolitoare universal și cum să dimensionez la maxim mesajul atunci când mă ,,îmbrac viu” într-un personaj. ASTA e totul!
Mulțumesc, doamna Cătălina, că nu uit ASTA și că mi-ați dat norocul să fiu în situația să verific ASTA continuu. Mulțumesc că mi-ați fost călăuză în strădania mea să… înțeleg și să… devin! De fapt, aș fi vrut să vorbesc despre ea și nu despre mine și să spun simplu că îi mulțumesc și că îi datorez totul.”
Emilia Popescu
„Am pășit în lumea Cătălinei Buzoianu cu timiditate. Propunerea ei mi se părea un pariu greu de câștigat, dar atât de natural și plină de încredere a venit către mine încât m-am abandonat cu totul. Cătălina Buzoianu e un regizor atipic.
Călăuză, ea te invită într-o călătorie exotică, într-o lume barocă, plină de povești despre mari personalități, personaje, locuri, arhitectură, dantele, castele, pictură, oceane și mări. Vede dincolo de tine și înăuntrul tău. Țese personajele cu un fir subțire argintat și desăvârșește spectacolul ca un mare arhitect renascentist. „Marlene”, despre Marlene Dietrich, o provocare extraordinară, a luat chipul și personalitatea mea, fără să-mi dau seama.
CĂTĂLINA e un magician! Face ce vrea cu tine și ajunge unde își propune. Cu răbdare! Cu iubire! Te așteaptă să crești. Îi mulțumesc pentru cea mai fascinantă călătorie! Mi-e dor de „drumul” cu ea în fiecare zi!”
Ioana Pavelescu
“Cătălina Buzoianu este iubită, cred, de toți actorii care au avut norocul să lucreze cu ea. Da, o iubim și ne este dor de zilele petrecute pe scenele teatrelor, unde ea, cu forța ei vulcanică seducătoare, ne fermeca și ne făcea părtașii unui „ceva” important pentru noi, pentru teatru și pentru cultura spectacolului românesc, în general.
Alegerile ei, în ceea ce privește textele la care lucra, dovedeau un gust artistic și o preocupare permanentă pentru profunzimile, frământările și bântuirile aleșilor culturii universale și locale. Erau și bântuirile ei. Neliniștită, iscoditoare până la obsesie, Cătălina, cu energia unui Prometeu, ne făcea părtași și pe noi la introspecțiile și munca care începea, odată stabilită distribuția.
Vedea în noi, actorii, ceea ce noi nu știam încă, la acea vârstă. Ne dezvăluia nouă despre noi comori uimitoare. Lucrul pe scenă, alături de ea, era întotdeauna pasionant, niciodată obositor, oricât de lungi ar fi durat repetițiile. Cu o imaginație surprinzătoare, seducția pe care o declanșa în noi ne-a marcat pentru totdeauna.”
Dragoș Huluba
„Cătălina Buzoianu nu este doar un regizor. Ea este stăpâna unei alte lumi în care tu ca actor ești invitat să intri. Odată intrat în această poveste totul devine limpede și logic. E greu de povestit felul în care „te lucrează” Cătălina Buzoianu, pentru că e o stare, o energie care se plimbă de la unul la altul pe scenă și apoi, ca prin miracol, spectacolul se relevă chiar și atunci când nu mai credeai că e posibil.
Cătălina Buzoianu e felul acela de regizor care se urcă pe scenă alături de tine ca actor și nu îți arată cum să faci, ci cum să simți ceea ce personajul tău trebuie să simtă. Lumea Cătălinei Buzoianu este povestea sensibilității umane care devine stânca de granit atunci când e nevoie să lupte pentru adevărul scenic și nu numai.”
Florin Fieroiu
„Cătălina Buzoianu este primul meu profesor de pe scenă și totodată artistul care m-a introdus în lumea teatrului. Oricât de importante ar fi pentru mine celelalte ipostaze, acestea sunt primele lucruri care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la ea.
Când lucrezi cu doamna Cătălina nu numai poveștile de pe scenă sunt importante, ci și cele din afara ei, pentru că ea are acest talent unic, specific marilor artiști, de a construi o întreagă lume în jurul unui grăunte de nisip. (…) Cătălina dădea multe șanse tinerilor, iar eu am fost unul dintre cei care s-au sprijinit în privirea ei atunci când nu mă puteam ține pe picioare.
Speranțele multora dintre colegii mei de generație erau legate de ea și ne simțeam încurajați și motivați când vedeam că lângă actorii uriași din spectacolele ei strălucește întotdeauna și câte un tânăr, un coleg de-al nostru în care nu am fi avut puterea să deslușim ceea ce ea ne dezvăluia cu atâta ușurință.”
Mihai Mârțu
„Prin anii ’70, Dealul Copoului din Iași era urcat de o pereche de bicicliști, personaje excentrice; urbea întorcea capul. Erau Cătălina Buzoianu și soțul ei Papil Panduru.
Nici prin gând nu-mi trecea că peste ani și ani voi lucra în echipa celei mai hărăzite, închinate, fanatice, culte, intransigente regizoare a teatrului românesc.
(…) Sunt convins că toți cei care am avut privilegiul de-ai fi cumva aproape știm că pasiunea pentru artă și meserie a Cătălinei Buzoianu a ajutat ca universul teatral românesc să nu fie maculat de mizeria politicului de acum.”
regizorul Dragoș Galgoțiu a fost studentul Cătălinei Buzoianu
„Doamna Cătălina Buzoianu este, pentru mine, una dintre marile personalități care m-au entuziasmat, una dintre ființele cărora le datorez ceea ce sunt, ceea ce simt, și valorile în care cred.
Lumea ei, spectacole imaginate de ea, aerul ei de artist împătimit, empatia pe care o crea în jurul ei, o anume seducție pe care doar anumiți artiști o exercită atât de intens, farmecul ei, fragilitatea adolescentină a emoțiilor care alimentau curajul ei estetic m-au făcut să mă îndrăgostesc de felul în care era atunci când am întâlnit-o.
Anii în care i-am fost student au fost dominați de estetica spectacolelor ei
și de influența pe care ea a avut-o asupra unui grup de artiști – actori, scenografi, muzicieni – și de dimensiunea culturală prin care această estetică se impunea în peisajul artelor din acel timp.
Tinerețea mea de atunci, dar și felul meu de a fi, m-au făcut să mă raportez la ea într-un mod important, pasional, să mă definesc în raport cu ea, prin afinități, dar și polemic.
În felul acesta dual, admirația mea pentru Catălina Buzoianu, seducția exercitată de ea asupra mea, dar și rupturile pasionale dintre o lume a ei și o lume a mea, nevoia mea de a-mi imagina și de a-mi defini propriul univers estetic au făcut ca relația dintre noi să fie, pentru mine, intensă, esențială.
(…) spectacolele Cătălinei Buzoianu erau o cavalcadă de emoții, actorii jucau altfel, iar publicul urmărea spectacolul spectacolului de teatru ca pe un mare spectacol sportiv, unde pasiunile sunt mereu extrem de intense.
În spatele acestei mari avalanșe teatrale era regizoarea firavă,
cu aerul ei de adolescentă mereu mirată, cu sprâncenele mereu ridicate, uneori aparent rătăcită printre cei din jur, dar cu un zâmbet care-i seducea pe toți, dominându-i în felul ei personal, și toți o admirau, actori, scenografi, public.
În mod firesc, spectacolele ei de teatru au reprezentat un mare moment de avangardă estetică într-o perioadă în care experiența culturală era prețuită, iar spiritualitatea era nu numai o formă de rezistență, era, sau părea să fie, o formă de salvare existențială. Cătălina Buzoianu a fost, în anii în care mi-a fost profesoară, dar și apoi, prin puterea ei de a-si păstra crezul, un mare model și un mare artist.
A marcat profund atât estetica teatrală a unei epoci cât și personalitatea și destinul unui mare număr de actori, regizori și scenografi. Am privit spectacolele ei nu doar ca student, sau, după un timp, ca regizor, le-am privit ca un spectator mereu entuziasmat de farmecul enorm și de puterea excepțională a talentului ei.”
Maia Morgenstern
“Îndrăznesc să spun că m-a format, mi-a format gustul pentru teatru şi percepţia asupra acestei arte.”.
actorul Mircea Rusu
„De ce spun că e unică şi originală Cătălina? Pentru că a spart monopolul regizorului-bărbat, a reuşit să se lupte pentru întâietate la cel mai înalt nivel cu marii noştri regizori creatori din ultimii 50 de ani. Şi să câştige în multe cazuri!”
Dragoș Buhagiar, scenograf
„Cătălina Buzoianu? – un deschizător de drumuri.”
Mihai Mănuțiu, regizor
„…o regizoare strălucită. Timp de zeci de ani ea a fost unul dintre cei mai inovatori şi semnificativi reprezentanţi ai şcolii de regie românească”.
scenografa Irina Solomon
„… e făcută dintr-un material din care sunt făcute zânele.”
Ana Ularu, actriță
„E mama mea din teatru. (…) o legendă în armură de argint rar”
Vladimir Găitan
„dac-aş face o statuie în faţa Teatrului Mic, i-aş face-o Cătălinei Buzoianu, care o merită din plin. Şi merită tot ce poate să însemne bucuria unei generaţii de actori care, când aud numele ei, prima reacţie e să facă o plecăciune.”
Virgil Ogășanu
„Cătălina ar trebui sărbătorită în fiecare zi…”
Marina Constantinescu, directorul Festivalului Național de Teatru
“Cătălina Buzoianu este un model viu, contaminant, impregnat de inteligenţă, de rafinament, de eleganţă.
(…) Un vapor splendid și pustiu înaintează prin ceața mării. A apelor. Înfășurată în șaluri nenumărate și val trapuri, cu părul alb ridicat în coc și pierdut în laptele aburilor, Cătălina Buzoianu. Așa este în fotografia mea alb-negru. Femeia apei. A misterului și cosmopolitismului de la Brăila, a exoticului rafinat și controlat, a poveștilor stratificate, a întîlnirilor extravagante, a călătoriilor decisive.
Femeia pentru care Teatrul este toate astea și viața însăși.
Adevărată, palpabilă și dizolvabilă în sute de povești. Concretă și eliberată în magicul ficțiunilor. Parcă mereu plutea puțin. Chiar și atunci cînd vorbea despre un text sau repeta. La Mic, la Iași, la Piatra, la Bulandra, la Comedie, la Levant, la Marsilia, în Israel, la Bușteni, la școală, cu studenți sau cu actori pe care ea sau și ea i-a făcut cine sînt. Noblețe și umor. Ironie și autoironie.
Nu întotdeauna m-am prins dacă este pe pămînt sau zboară ca Margareta lui Bulgakov și a ei. Cu mîinile desenînd prin aer, cu capul puțin dat pe spate, oarecum pierdută și neajutorată, fragilă și inocentă, oarecum absentă și foarte prezentă, ușor perversă și mereu provocatoare, Cătălina Buzoianu a dus cu ea lumi întregi.
În minte, în texte, în lecții, în studii, în repetiții, în turnee, prin toate zările, în toate pasiunile și în dezamăgiri, în iubire, în valize cu cărți și cu tot felul de obiecte au fost și sînt lumi. O CĂLĂTOARE. Un du-te vino prin teatrul românesc, trasîndu-i linii esențiale, redefinind actori, scenografi, spații.
Viața ei este ca un roman al lui Marquez.
Vast, întins, polifonic, în cromatici pe etape, ca la Picasso, baroc, monumental. Ca o saga a omenirii. Cătălina Buzoianu este un personaj fabulos care a născut un fenomen. Nu doar teatral. Cultural. Spiritual. Un fenomen al artei pure. Nealterată. O artă care a ancorat mereu doar în mintea ei sclipitoare. În Forța ei de a fi ea însăși. De a face exact ce vrea pe scenă”.
Mircea Morariu, critic de teatru
“A fost mai presus de toate o salvatoare. Şi aceasta fiindcă pe umerii ei şi pe aceia ai lui Alexandru Tocilescu a stat teatrul românesc în anii de după plecarea din ţară lui David Esrig, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Andrei Şerban.
Ea, Cătălina Buzoianu, împreună cu Toca, cu Valeriu Moisescu i-au fost şansa. Salvarea. Au acoperit la modul excelenţei hiatusul care s-ar fi creat până la deplina afirmare a generaţiei, Purcărete, Măniuţiu, Frunză, Dabija, Tompa, Darie, multora dintre acestora fiindu-le mentori. Formali sau informali. Îi vom fi oare îndeajuns de recunoscători Cătălinei Buzoianu pentru asta?”
Cătălinei Buzoianu i se datorează venirea în România a regizorului Yuri Kordonsky.
Într-un interviu acordat revistei Teatrul azi, întrebat cum a ajuns să monteze „Unchiul Vanea” la Teatrul Bulandra (cu premiera în 2001), Kordonsky a răspuns:
„Am cunoscut-o pe Cătălina Buzoianu în Germania, unde conducea un seminar al tinerilor artişti din teatre-membre ale Uniunii Teatrelor din Europa. La final, am făcut schimb de impresii, că ar fi bine dacă cei prezenţi ar merge în diverse ţări să monteze. Peste un an am primit o scrisoare de la directorul Teatrului Bulandra, care mi-a spus că doamna Buzoianu i-a vorbit despre mine şi că el doreşte să mă invite să realizez un spectacol.
(…) Nici acum nu înţeleg de ce Cătălina a îndurat cu foarte multă răbdare aroganţa şi impertinenţa mea copilărească.
Pe atunci, ca regizor reuşisem să montez doar un spectacol; şi acela era o experienţă de şcoală. Nu aveam experienţa unui regizor adevărat şi nici răbdarea care vine odată cu vârsta. Se prea poate ca unele dintre ideile mele să fi fost interesante, dar eu nu le acceptam pe-ale Cătălinei. Sunt convins că spiritul meu de răzvrătire a fost o naivitate de adolescent şi nu ştiu de unde a avut Cătălina atâta stăpânire de sine.
În ultima zi a atelierului, ne-am adunat toţi participanţii la o mică petrecere. Cu o cupă de şampanie în mână, m-am apropiat de Cătălina, i-am mulţumit pentru răbdarea pe care a avut-o şi i-am cerut scuze pentru chinul pricinuit. Cătălina a zâmbit şi a spus: «A fost foarte interesant şi astfel am aflat multe lucruri noi despre piesa Pescăruşul».
Ne-am împăcat într-un mod afectuos. Am discutat şi despre altele, iar la final ea a adăugat: «Ai talent de regizor; ar fi extraordinar, dacă ai veni cândva în România să montezi un spectacol pe un text de Cehov». Deşi m-am simţit măgulit, totuşi nu am dat mare atenţie la cele spuse de ea.
Câte vorbe plăcute îşi spun oamenii în momentul despărţirii, mai ales când ţin în mână o cupă cu şampanie!
Şi apoi încă simţeam încordarea dintre noi din timpul atelierului. M-am gândit că ea, Cătălina, a fost politicoasă cu mine şi mi-a adresat câteva cuvinte frumoase. Ne-am îmbrăţişat, ne-am luat rămas bun şi eram convins că nu o s-o mai văd.
Peste două luni am primit invitaţie să pun în scenă la Teatrul Bulandra o piesă de Cehov. Când l-am întrebat pe directorul de atunci Ştefan Iordănescu cum a aflat de persoana mea mi-a răspuns simplu: «Cătălina Buzoianu te-a prezentat în mod elogios ca regizor». Un an mai târziu, am prezentat premiera cu Unchiul Vanea la Bucureşti. Aşa a început îndelungata şi frumoasa mea relaţie cu teatrul românesc.
Cătălina, la aproape 20 de ani de la prima noastră întâlnire, aş dori să închin o cupă de şampanie
pentru tine, pentru generozitatea ta, înţelepciunea ta, răbdarea ta şi capacitatea ta de a crede în tinereţea cuiva, chiar atunci când acesta se împotriveşte, îţi ştirbeşte autoritatea şi refuză să creadă în cunoştinţele acumulate de generaţiile anterioare. Aş vrea să închin pentru marea bucurie pe care mi-ai dăruit-o, bucuria de a lucra în minunata ta ţară. Ai o inimă mare, o inimă plină de generozitate.
Nu, nu sunt gânduri exprimate politicos cu o cupă de şampanie în mână! Îţi mulţumesc pentru tot!” (Yuri Kordonsky)
Fiica și fiul, despre mama, Cătălina Buzoianu
Fiica, Velica Panduru
„Mă aflu în sala Teatrului din Piatra Neamț, pe scenă se repetă, iar eu mă gândesc la copilăria mea. Acum patru decenii, Mama repeta pe această scenă cu mine în brațe, la sân. Mama. Primul glas, primul zâmbet, primul sărut, prima dragoste. Ființa de care nu mă puteam dezlipi, la care adormeam în brațe, râzând sau plângând.
Mama m-a învățat să visez, să iubesc;
m-a purtat cu ea în lumi paralele, mi-a deschis universul, m-a făcut să văd și să ințeleg lumea prin filtre fascinante. Datorită ei am devenit tot ceea ce sunt acum.
Când am făcut primul spectacol cu ea aveam 21 de ani. La început nu a fost ușor; personalitatea, pasiunea, forța și ambiția ei mă copleșeau. Mă întrebam dacă sunt suficient de puternică pentru această meserie, mă simțeam mult prea fragilă. Nu m-a lasat.
M-a ajutat să îmi depășesc vulnerabilitatea, să am curaj să-mi împlinesc visele.
După primul spectacol, gândurile, ideile noastre au început să se întâlnească, să se întrepătrundă, să se contopească, să devină un tot. Lucrurile se nășteau de la sine, trăiam amândouă în același univers, fiecare dintre noi venea în completarea celeilalte.
Mi-e foarte dor să lucrez cu ea!
Mi-e foarte dor de spectacolele ei, de universul ei atât de complex și de puternic, atât de emoționant, atât de adevărat. Mi-e dor de nebunia și de lumina ei când se urca pe scenă să dea indicații, mi-e dor de aura și de magia în care intram cu toții când lucram împreună cu ea!
Și mi-e dor de momentele în care stăteam amândouă pe puntea vaporului care ne-a purtat pe Marea Mediterană timp de 65 de zile, uitându-ne în depărtare, în tăcere, cu cea mai puternică senzație de libertate pe care am trăit-o vreodată.”
“Da, au fost momente cu lupte și lovituri foarte grele. Într-adevăr, în perioada aceea „șefi” erau exclusiv bărbați. Îmi spunea câteodată: „Nu știi cum e să fii femeie într-o lume de bărbați!”. Dar lupte nu a avut numai cu bărbați. Și femei o loveau. Mai ales în cronici.
Mi-am spus cândva, în adolescență, să nu citesc niciodată cronici, să mă protejez de „venin”, cum spunea ea.
Dar, sigur, poziția mea de scenografă e diferită, loviturile nu se compară, nu sunt la fel de puternice. Câteodată, o auzeam plângând nopțile. Până dimineața.
Și a doua zi mergea la repetiții, demnă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și se lansa în procesul de creație cu o ambiție și cu o pasiune cum nu am mai văzut. Și luptele se topeau. Dar au rămas traume, până la sfârșitul vieții ei.
În meseria mea sunt foarte încăpățânată și lupt visceral pentru ceea ce îmi propun să fac, sunt și foarte exigentă. M-am format așa, am preluat acest profesionalism și exigența de la mama. Dar îmi aduc aminte că în adolescență, într-o perioadă, aș fi preferat să fiu băiat. O vedeam pe mama cum se chinuie uneori și mă gândeam ca e mult mai ușor să fii bărbat în lumea în care trăim.
Mama crea și în timp ce gătea sau spăla, sau în timp ce îmi cosea o rochie (îi plăcea să îmi facă rochii cusute de mână, din pânză topită, cu dantele vechi de bumbac). Lucra la dramatizările ei sau își construia imaginar spectacolele făcând lucruri concrete, cotidiene. Și nopțile citea. Citea enorm, nici nu știu când dormea.
Era foarte implicată și prezentă cu mine, vorbeam mult, mă adora, era atât de tandră! Erau momente când se închidea în bula ei de creație și nu mai vedea sau auzea ce se întâmplă în jur. Am înțeles și am respectat repede această formă a ei de existență.
Paradoxal, pe cat era de delicată și de visătoare, pe atât avea o forță, o putere și o exigență incredibile.
Nu exista „nu se poate”. Întotdeauna se găseau soluții. Primul proiect la care am lucrat cu ea, „Penthesilea”, la Teatrul Dramatic Constanța, a fost foarte greu pentru mine.
Am avut de făcut peste 100 de costume într-un timp scurt și stăteam și nopțile să lucrăm. De la zero. Adică, nu am cumpărat nimic făcut de gata. Mama îmi cerea elemente la scenă de pe o zi pe alta și mi se părea aproape imposibil, intram în panică, mi se părea ca trebuie să fac magie ca să reușesc.
Și am reușit. După acest spectacol, a devenit organic, natural, cumva ușor, știam, aproape fără să îmi spună ce simte, ce visează, de ce are nevoie. Vorbeam și gândeam în același limbaj. Am avut un parcurs profesional enorm împreună. Și în țară, și în străinătate. A fost o mare, superbă aventură acest binom profesional”.
Fiul, Ștefan Iordănescu
„Prin 1960 sau ’61, am descoperit, pe cale naturală, că mama de acasă, de la Baia-Mare, e actriță într-un mod ciudat și plin de mister. Adică n-o vedeam, fizic, dar o auzeam și în felul ăsta știam că era acolo, în spatele unui paravan, de unde îmi zicea tot felul de lucruri șoade și pline de înțelesuri ascunse.
Era eroul unor întâmplări miraculoase, vedeta poveștii, Iedul cel mic, cel care izbutea întotdeauna să ducă povestea la bun sfârșit și să facă ordine în lumea necruțătoare a Lupului cel rău. Prin natura „meseriei” mele, cea de copil de actori, am participat, cred, la toate spectacolele Teatrului de Păpuși din Baia-Mare și de fiecare dată treceam prin același moment de cumpănă, pe care-l rezolvam ieșind din sală la un moment dat – momentul precis în care Lupul îi căuta pe iezii ascunși prin casă.
Nu am văzut niciodată – până în ziua de azi! – cum se desfășura acțiunea cu pricina.
De pe holul rece al teatrului auzeam sunetele – frânturi de vorbe și fragmente de muzică, sunete aspre, reverberate. Firește că știam povestea, dar nu puteam cu nici un chip să-mi reprim un sentiment fundamental de spaimă atavică: ce-ar fi dacă; ce ar fi dacă de data asta nu-i iese? Bun!
Povestea merge cum merge, dar e totuși posibil ca Lupul s-o găsească (la mine, Iedul cel mic avea sex feminin) și se duce dracului totul. Lumea nu mai e salvată!
Și atunci cum mă mai întorc acasă fără Mama – Iedul cel mic? În fine…
Aveam semnele mele după care reveneam în sală de fiecare dată, să mă bucur că (nu-i așa?) binele învinge și Iedul cel mic făcea ca lumea să mai fie încă o dată salvată și să meargă înainte. Era o bucurie după spectacol și o nedezlipire din brațele Iedului cel mic. De multe ori se lăsa cu drumul în brațe până acasă, și nu era foarte aproape!
E evident că lumea a fost salvată și a continuat să meargă înainte:
și la Timișoara, cu Iedul cel mic – studentă la Regie la București, care venea la ședințele cu părinții la mine la școală în rochii hippy și flower-power (spre oftica și uimirea profundă a colegilor mei de clasă) și care le zicea, foarte serios învățătoarelor, să mă lase cu părul mare la școală;
și la București, cu prezența mea obligatorie la cursurile de la Institut, la domnul Penciulescu, unde mă îmbrăca cu aceleași cămăși înflorate și blugi, obligatoriu, ca să arăt și să mă simt la fel cu colegii mei Andrei Șerban sau Petrică Ionescu, sau Rică Manea; sau la Iași, unde mi-a pus-o în brațe pe soră-mea Velica, proaspăt născută, și mi-a zis să am grijă de ea, că e și a mea, nu?
Iedul cel mic s-a apucat să facă spectacole, să întoarcă soarta lumii și să mă facă părtaș la toate lucrurile astea minunate.
Să mă facă să înteleg că, după „Efectul razelor gamma asupra anemonelor” sau „Să îmbrăcăm pe cei goi”, sau „Ivona, principesa Burgundiei” – de la Teatrul Mic, cel puțin pentru noi, lumea nu mai poate fi la fel, de cum era până acum.
Lumea a mers înainte. Am senzația că și eu, și Velica am ajuns un soi de capre în povestea noastră, care nu se termină cu nici un chip. Și-l avem pe Iedul cel mic în preajmă, și el face ce face, ca de fiecare dată până acum, în așa fel încât povestea continuă pe care o trăim să se rezolve așa cum trebuie. Și știți deja (nu?), cu Iedul cel mic pe aproape, binele întotdeauna învinge!”
Cătălina Buzoianu povestea:
“Toată existența mea este cuprinsă în profesiune. (…) Acum nu știu exact ce înseamnă condiția de regizor, poate toate la un loc și încă ceva pe care-l descoperi în timp. Simt din ce în ce mai mult nevoia să mă curăț de aluviuni, să renunț la căutarea performanței. Cred că lucrez prea mult, nu am timp să gândesc, să meditez la lucrurile importante.
Aș vrea să pot să fiu mai liberă, să pot să scriu.
Nu amintiri despre teatru, ci un roman. Mă sperie condiția de profesionist, ca și tehnica succesului. Îmi doresc să fiu mereu în condiția de descoperitor, de laborator de cercetare. Fiecare spectacol este pentru mine o dramă, că nu reușesc să mă depășesc, că nu sunt capabilă să ajung la acea perfecțiune, la miezul incandescent, când știu că lucrul e viu.” („Îmi doresc mereu să fiu în condiția de descoperitor”, interviu de Ludmila Patlanjoglu, revista Teatrul, nr 1/ ian 1986)
“Eu nu sunt nefericită deloc.
Am trăit o viaţă din plin şi am făcut din teatru exact viaţă. Cred că în teatru am făcut tot ce trebuia să fac. Am primit tot ce mi s-a oferit. Am făcut ce am crezut. Am mers, de exemplu, cu „Teatru descompus”, de Matei Vişniec, montat la Theatrum Mundi, la Barcelona, după care am avut un turneu în Franţa şi în toată Elveţia.
Mă opream la Zurich, unde venea avionul de la Bucureşti, cu actorii de la Teatrul L.S. Bulandra, în turneu cu spectacolul „Petru”, de Vlad Zografi. Mă urcam în avionul lor şi ajungeam în Suedia. Străbăteam spaţii uriaşe. Jucam „Visul”, de A. Stringberg, într-un castel din Barcelona, şi mă duceam la Stockholm ca să văd castelul în care a locuit A. Stringberg şi care l-a inspirat… Acum s-a terminat, dar nu-mi pare rău.
(…) Am nepoţi, o să stau mai mult în casă, o să văd cât mai puţină lume.
Am pus punct. Sunt detaşată de tot, nu mă mai interesează nimic. Am făcut în viaţă tot ce am putut. Lucrurile se fac până la capăt sau nu se fac deloc. Actorii trebuie să se arunce pe scenă, niciun regizor nu poate nimic fără actori, fără credinţa acestora că pot face orice pe scenă”
Surse foto
Surse
