“NU LĂSAȚI SĂ MOARĂ MUNCA MEA!”

Lumea, se spune, a fost creată în șapte zile. Și “Balada” lui Ciprian Porumbescu a avut nevoie tot de șapte zile pentru a se naște. În octombrie 1880, Porumbescu termina cea mai cunoscută lucrare a sa, cea despre care violonistul cernăuțean Nicolae Hacman a spus că “este ca o pagină din Biblie”. De-a lungul timpului, “Balada” a fost interpretată la Beijing (de Clara Cernat, violonistă română, stabilită în Franța) sau în Japonia (de violonista Atsuko Temma). Pe de altă parte, melodia vestitului său cântec patriotic “Pe-al nostru steag e scris unire” a fost preluată de Albania, pentru imnul național „Hymni i Flamurit”.

“Muzica are marele dar de a crea vise, de a stimula amintiri. De fiecare dată când interprezez Balada mă simt acasă, fie că sunt la Bejing, la Buenos Aires, la Rio de Janeiro și este modul meu secret de a fi mereu acasă.” (Clara Cernat, violonistă)

Anul 2023 este anul “Ciprian Porumbescu”, aniversând 170 ani de la nașterea sa, iar Romfilatelia a lansat o emisiune cu aceeași titulatură, alcătuită din 1 timbru cu valoarea nominală de 9 Lei, o coliță dantelată având timbrul cu valoarea nominală de 34 Lei și un plic „prima zi”.

După moartea compozitorului în 1883, sora (Marioara) și tatăl său s-au ocupat de publicarea operelor rămase în manuscris. După căsătorie, Marioara a locuit la Dolhasca, Leorda, Pașcani, Roman, Târgu Frumos, Botoșani, Câmpina, Buzău și București și a avut doi copii, Livia și Ciprian. Marioara a păstrat cu grijă vioara cremoneză Amati a fratelui său, fabricată în 1626 și primită de la tatăl lui în 1866. Își numise vioara “mireasa mea” și o luase cu el chiar și în perioada de detenție din Cernăuți. În august 1916, Livia Rațiu, fiica surorii compozitorului, avea 21 ani și era studentă la medicină la București, dar se afla în vizită la familia sa, la Câmpina.

“În noaptea când a sunat mobilizarea, pe la 10, am fost chemați la poliție, pentru verificarea actelor. Ne-am dus, ușor îmbrăcați, cu capul gol, fără să bănuim că plecăm pentru multă vreme. Casa a rămas deschisă, vioara unchiului Ciprian pe pian, nimic încuiat. La poliție, ni s-a spus că vom merge cu toți străinii numai pentru o noapte și că în ziua următoare, după ce se vor face cercetările necesare, vom fi eliberați. (…) Ne-am înarmat cu răbdare și am așteptat … 6 săptămâni, la Doftana. (…)” Marioara și familia ei nu a apucat să fie eliberați, întrucât au fost trimiși în Ialomița, într-o zonă periculoasă, cu gloanțele vâjâind în apropiere. Se pare că sosirea germanilor a fost șansa lor, căci au fost trimiși la București, dar pe jos, 60 km, având la dispoziție doar un car pentru bagaje și oamenii în vârstă. Au făcut trei zile până la destinație, pe o ploaie rece. Marioara a făcut ulcer varicos și a suferit câteva luni după această călătorie. “Abia la sfârșitul lui februarie au fost reparate podurile pe Valea Prahovei și am putut pleca acasă. Acolo, nu am găsit decât dulapurile golite, pianul tras în bucătărie, fără picioare, pe jos, cărți, scrisori, note, fotografii, totul călcat în picioare, vioara dispărută. Tot ce a fost bun, a fost dus…” (fragment din scrisoarea Liviei Rațiu, nepoata compozitorului, trimisă unui apropiat al familiei, la câțiva ani după evenimente). Soțul Marioarei a contactat autoritățile în speranța recuperării celebrei viori, însă valorosul instrument care acum ar fi avut aproape 400 ani nu a mai fost găsit niciodată.