“Fără să mă formalizez, m-am îmbrăcat în trening şi am luat parte la reprezentații de divertisment pe stadion. Unor colegi poate că li se pare ciudat sau degradant, dar, dacă o singură dată vor călca pe gazon, la un astfel de mare spectacol popular, vor fi uimiţi cît de mult ii iubesc oamenii pe actori! Cu umbrele sau fără, pe ploi torenţiale sau pe călduri caniculare, ei ne urmăresc cu o plăcere de neînchipuit.” (Tamara Buciuceanu-Botez)
Profesoara Isoscel s-a născut pe 10 august 1929, la Tighina și a murit pe 15 octombrie 2019, la București.
„Când m-am născut eu, noaptea, doctorul i-a spus mamei: doamnă, e o lumină afară… ca ziua… fetiţa asta o să aibă noroc… o să aibă o stea!“, povestea Tamara Buciuceanu-Botez.
Era fiica cea mai mare a preotului ortodox Ioan Gheorghe Buciuceanu și a Iuliei Popovici-Buciuceanu (mai avea două surori, Iulia și Elisabeta/ Lizon și doi frați, Nicolae și Constantin). Tatăl era absolvent al Facultăţii de Drept, dar și al Conservatorului de Muzică din Iași (secţia pedagogie și dirijat), iar mama absolvise Conservatorul din Iași, fiind soprană dramatică și refuzase o bursă de studii la Milano, pentru a se dedica în totalitate familiei. Ioan Buciuceanu a fost magistrat, apoi viceprimar al orașului, construindu-și în paralel și o importantă carieră muzicală prin înființarea corului Basarabia (200 de persoane), în care prim-solistă era soţia sa, Iulia.
S-a bucurat de o copilărie splendidă, de care își amintea mereu cu drag. A copilărit într-o casă cochetă și nu a dus lipsă de nimic. Copiii familiei primeau lecții de canto, balet și recitare, așa încât la numai opt ani, Tamara cânta la pian “Concertul în Do Major” de Mozart. „Abia ajungeam să pun piciorul la pedală. Mi-a plăcut întotdeauna să mă asculte mai mulţi oameni. Când aveam șase ani, iar Iulia – patru, eu cântam, iar ea dirija. (…) Nu ne ruga nimeni, ne plăcea“
„Aveam o casă mare, cu o intrare superbă. Era o casă boierească. (…) Aveam multe camere și un salon în care aveam un pian cu placă de bronz, adus de tata de la Bruxelles. Acolo luam masa zilnic. Mamei îi plăcea să pună masa ca și cum am fi avut oaspeţi mereu. (…) Punea tacâmurile de argint, cristalurile și porţelanurile cele mai bune, în fiecare zi. Spunea că vrea să ne simţim bine și să ne bucurăm mereu. Am avut o copilărie minunată. Nu ne lipsea nimic, iar părinţii se înţelegeau perfect. Mama era o gospodină exemplară. Avea și ajutoare: bucătăreasa Fima… era o figură“. (Fragmente din volumul “O viață închinată scenei”, Tamara Buciuceanu-Botez)
Avea 10 ani când a început al doilea Război Mondial și totul s-a schimbat brusc. Au trecut Prutul și s-au mutat la bunicii materni, la Iași.
„Când s-a anunţat că trebuie să fugim, era în 1940. Am plecat în treizeci de minute. Chiar atunci când s-a declanșat refugiul. (…) Am pierdut tot. Vă daţi seama prin ce am trecut noi. (…) Să fugi în câteva minute… cu toată familia… cu patru copii. Ne-a fost foarte greu să o luăm de la început… de la ac și aţă. Foarte greu. (…) Mama a luat o singură valijoară. Atât! Pierdeam tot! Am ajuns la gară și nu știam ce să facem cu tata. Nu trebuia să îl vadă nimeni. L-ar fi omorât rușii dacă îl prindeau. Ne-am urcat cu toţii într-un bou-vagon. Eram ascunși între animale și saci umpluţi cu diverse. Pe tata l-a ajutat însoţitorul vagonului de poștă. Se numea nea Vasile și a rămas întotdeauna în sufletul nostru ca fiind omul care i-a salvat viaţa lui tata. Mi-a venit mie ideea să îl ascundem într-un sac cu scrisori. I-am făcut un mic orificiu ca să respire și a stat acolo până am trecut de Ungheni… Dacă îl prindeau, îl omorau” (Fragment din volumul “O viață închinată scenei”, Tamara Buciuceanu-Botez)
Familia Buciuceanu a locuit un timp la București, în casa județului Argeș, din Muzeul Satului. Apoi s-au mutat cu toții la Tecuci, unde copiii au început școala. A urmat o nouă mutare, iar viața de licean a fost grea la internatul liceului “Clara Doamna” din Suceava, dormind pe saltele de foi de porumb. În același timp, Tamara Buciuceanu era și suplinitoare la o școală la trei km depărtare, distanță pe care o parcurgea pe jos. A intrat la Institutul de Teatru “Vasile Alecsandri” din Iași, unde a fost colegă cu Tatiana Iekel, Octavian Cotescu, Emanoil Petruț, însă în anul IV s-a transferat la București. A absolvit în 1952. Directorii de teatru obișnuiau să își aleagă actori din rândul noilor absolvenți. Ea a avut de ales între două teatre: “Mi s-au făcut două propuneri: Teatrul Armatei şi Teatrul Giuleşti. Ca să nu am mai tîrziu regrete, am tras la sorţi şi mi-a căzut Giuleştiul. A fost un noroc pentru mine, pentru că aici am învăţat foarte mult, am jucat multe roluri grele. Chiar din prima săptămînă am fost distribuită în Marfa din “Makar Dubrava” de Komeiciuk, în regia lui Aurel Chiţescu. Stăteam în culise şi îi priveam cu răsuflarea tăiată pe colegii mei mai vîrstnici, Geo Barton şi Dodi Caian. Când să intru în scenă, mi s-a rupt tocul de la pantof. Și eu trebuia să dansez și să cînt! M-am avântat însă plină de curaj.”
A făcut peste 1500 roluri excelente, în film, televiziune și pe scenele marilor teatre: Bulandra, Național (din Capitală și din Iași), Teatrul de Comedie. Rolul profesoarei de matematică exigentă, dar plină de umor, severă, dar sensibilă din “Liceenii”a fost magistral. Iar neastâmpăratul Ionică din film, interpretat de Mihai Constantin, era chiar nepotul actriței, fiul surorii ei, mezzosoprana Iulia Buciuceanu.
„Tamara Buciuceanu este un animăluţ aparte. Nu există o altă Tamara pe lume pe care să o cunosc eu. Tamara este de un temperament ce depăşeşte posibilităţile trupeşti, dă pe dinafară, cum se spune, şi atât de puternic, încât asta îţi ia ochii.
Datorită faptului că are şi talent şi mai dispune şi de o expresivitate anume, acest temperament devine frescă. Tamara nu este normalul nostru. Ea dă în foc ca laptele, iese din oală”. (Marin Moraru, “Suntem ceea ce sunt amintirile noastre”)
“Tot ce este făcut şi prefăcut se simte”, spunea Tamara Buciuceanu Botez. Ea nu s-a prefăcut. A împletit talentul cu subtilitatea și cu umorul și a luat comedia în serios, pentru că “această artă nu se face cu schelămbăieli și strâmbături”, spunea ea. A jucat la Odeon un rol fără nicio replică! Cu toate acestea, a stârnit de nenumărate ori aplauzele și râsetele publicului.
Surse foto:
One thought on “TOT CE ESTE FĂCUT ȘI PREFĂCUT SE SIMTE”