Curcanii, vulturii şi mustangii

Mustangii – de obicei neobosiți, mereu neastâmpăraţi, iubitori de libertate – lenevesc. Deşi este aproape miezul zile, până şi grădinile par somnolente. Faţadele elegante ale impozantelor vile sugerează că nici locatarii lor nu şi-au făcut încă gimnastica de înviorare. Linişte. Trotuarele, unele, prea înguste nu te atrag să circuli pe ele. În amorţeala zilei de 1 Mai, deplasarea pe carosabil nu prezntă niciun pericol. Bolizii de toate culorile flanchează cuminţi drumul pe ambele părţi. Totul este amorţit. N-ai crede că te afli în zona Dorobanţi, punctul fierbinte al Bucureştiului de unde vin întâmplările picante şi scandalurile zgomotoase pentru programele de ştiri. Vă veţi întreba poate ce legatură există între cele trei vieţuitoare menţionate în titlu? Alăturarea nu pare logică, dar locul din Bucureşti de la care a pornit ideea articolului este legat de fiecare în parte,

• Ziua când Dorobanţiul nu petrece

Doar într-o zi de sărbătoare poţi să te plimbi în linişte pe Calea Dorobanţilor. Petrecăreţii – baieţaşii excentrici, unii, şi fetiţele sexi, unele – s-au mutat pe litoral unde îşi etalează apetitul pentru distracţie și opulenţă. Pe Dorobanţi, traficul este în limite decente: nimeni nu claxonează, mijloacele de transport în comun nu sunt aglomerate. Cele mai multe magazine sunt închise, cofetăriile şi barurile sunt lipsite de animaţie. Doar din loc în loc, aromele de covrigi îi atrag pe pofticioşi spre binecunoscutele chioşcuri care împânzesc capitala. Astăzi, pe Dorobanţi, covrigii şi plăcintele tradiţionale au învins kebabul, shaorma sau sushi.

Ca cei mai mulţi bucureşteni care nu părăsesc Capitala într-o zi de sărbătoare am decis să iau drumul Herăstrăului, dar n-am mai ajuns la destinaţie pentru că tot ceea ce vezi pe Uliţa Herăstrăului îţi captivează atenţia şi te atrage ca un magnet. Da, aşa se numea acestă arteră care, pornind de lângă Biserica Albă spre actuala Piaţă Lahovary, lega vechile mahalale Popa Darvas, Pitar Moş, Precupeţii Vechi şi Sfântul Visarion de Herăstrău. Traseul actual măsoară peste 2.600 m din Piaţa Lahovary până în Piaţa Charles de Gaulle, iar numele l-a primit în cinstea dorobanţilor care au luptat in Războiul de Independenţă.

• Dorobanţii de odinioară

Drumul s-a numit întâi Calea Fierăstrăului (de unde a derivat termenul Herăstrău) pentru că unul dintre capetele drumului ajungea la gaterul aflat pe malui Lacului Herăstrău. Se pare că schimbarea frecventă a numelor străzilor şi obiectivelor amenajate în Bucureşti este un “nărav” vechi şi fără leac. Parcul, de exemplu, a purtat mai multe nume: “Parcul Naţional”, Parcul Carol II”, “I.V.Stalin”. Astăzi se numeşte Parcul Regele Mihai.

Multe străzi au fost botezate, în semn de respect şi recunoştinţă, imediat după evenimente extrem de importante pentru ţara noastră, iar în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, dorinţa românilor de autonomie şi independenţă au oferit şanse reale pentru a le obţine. Patriotismul folosit cu o oarecare abilitate politică a dat rezultate în contextul unor conjuncturi internaţionale favorabile. Ca și curajul soldaţilor. Pe bune dreptate, artere importante din Bucureşti ne amintesc de panduri, dorobanţi şi călăraşi.

Actuala Cale a Dorobanţilor a fost traseul spre terenurile de instrucţie militară a dorobanţilor, binecunoscuţii soldaţi botezați şi curcani datorită penei de curcan purtată ca semn distinctiv pe căciulă.

• Imagini pentru cărţi poştale

Actele de vitejie şi evenimentele istorice sunt acum eclipsate de frumuseţea şi luxul clădirilor construite în această zonă exclusivistă. Elitele Capitalei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea fost înlocuite de noile elite, la fel de înstărite, la fel de dornice de petreceri şi cancan-uri, dar lipsite de rafinament. Din păcate, unele construcţii şi-au pierdut din strălucire. Altele şi-au păstrat eleganţa aristocratică. Privirea trecătorului este acaparată de frumuseţea micilor palate de pe tronsonul cuprins între Piaţa Romană şi Ştefan cel Mare. Dupa ce traversezi şoseaua, doar rezonanţa numelor de capitale date străzilor mai adaugă strălucire zonei. Mergând dinspre Şoseaua Ştefan cel Mare spre Colegiul Caragiale, arhitectura nu te impresionează prin opulenţă. Stilul Beaux Arts e inlocuit pe alocuri cu detalii arhitectonice tipice stilului românesc: case cu pridvor, scări exterioare şi balconaşe de lemn, ferestre cu arcade în formă de trifoi. Străzile sunt întrerupte de mici piaţete formate prin amplasarea a patru clădiri identice într-un patrulater larg care lasă spaţiu generos pentru lumină. În interior, o linişte profundă dătătoare de echilibru şi pace readuce un oarecare mister şi învăluie totul în parfumul vieţii mai puţin agitate din urmă cu un secol.

Aerul acesta uşor patriarhal dispare şi locul lui este luat de noi dimensiuni. Clădirile devin mai impozante, liniile arhitectonice, robuste. Am putea vorbi chiar de o armonie stilistică dacă echilibrul nu ar fi întrerupt de mici blocuri cu faţade banale, fără strălucire. Din fericire nu sunt multe. Bogăţia şi bunul gust predomină. Aici îşi fac concurenţă reşedinţe diplomatice, sedii de ambasade şi consulate, partide politice şi firme. Amatorii de fotografie pot să pornească la o adevarată vânătoare de comori arhitectonice, dar nici gurmanzii nu sunt nedreptăţiti; cafenele boeme, baruri şi restaurante cochete răsar de unde nici nu te aştepti.

Mergi pe străzi şi nu ştii ce să admiri mai întâi în acest cartier select. Majoritatea clădirilor sunt bine conservate, dar pentru că dezvoltarea cartierului a avut loc în perioada interbelică, multe dintre ele aşteaptă încă să fie restaurate. Parcelarea terenului, care a aparţinut boierului Filipescu, pare să se fi făcut haotic – dar este doar iluzie -, însă asta nu face plimbarea mai puţin plăcută. Pornind dinspre parcul Dorobanţi străzile sunt dispuse ca nişte raze care împart terenul în “felii de tort”. Pentru obţinerea autorizaţiilor de construcţie se impusese o regulă de aur: înălţimea clădirilor nu trebuia să depăşeasca 13 m. Rezultatul este bucuria de a vedea cerul oriunde te afli. Cupola albastră asigură acea lumină care îţi dă o stare bună şi chef de mers pe jos pe străzile, unele mai lungi, altele foarte scurte. Pe strada Paris faci o adevărată drumeţie de peste 1 km. Strada Berna, în schimb, se termină brusc după doar 100 de metri. În timp ce majoritatea străduţelor se întretaie în unghiuri drepte, pe strada Finlanda te învârteşti in cerc.

Sunt alei care te duc direct spre un parc umbros, aproape întunecat, cu puţine bănci şi vreo două leagăne, dar o mulţime de camere de supraveghere. Este clar că multe generaţii de bebeluşi sau copii care se întorceau de la şcoală au fost aduşi în acest refugiu de aer proaspăt şi miros de pământ mereu reavăn. Nu este populat. Doar un bunic împinge lent leagănul în care un copilaş de vreo trei ani savurează momentul. Se privesc cu un zâmbet pe buze, dar tac. Nu departe se aud glasuri de copii acoperite de instrucţiunile transmise cu ton autoritar de către adulţi. Au acaparat parcul modern, dotat cu loc de joacă şi echipamente foarte colorate. Zona Dorobanţi-Capitale nu duce lipsă nici de monumente. Fie că au sau nu legătură numele străzii sau cu istoricul cartierului, cel puţin nu deranjează. Din contră, sunt discrete şi denotă bun gust, în armonie cu eleganţa cartierului.

Merită să acordaţi atenţie monumentului din Piaţeta Quito dedicat lui Mircea Zorileanu (1883 – 1910), unul din pionierii aviaţiei din România. Dacă zăboviţi puţin o să vă frapeze asemănarea izbitoare dintre globul de aici sprijinit de cei patru vulturi şi cel din fata Bisericii Sfantul Gheorghe opera sculptorului Ioan Bolborea inaugurată in 1998. Rămâne un semn de întrebare.

Nu vom răspunde acum, pentru că oferta este prea generoasă ca să ne poticnim de o posibilă furăciune. În această reţea de străzi, fiecare detaliu este fotogenic, o sursă imensă de cadre perfecte pentru fotografii pasionaţi. Nu la fel de ofertantă este imaginea fostului parc Dorobanţi pe care nu poţi să-l eviţi dacă vrei să-ţi continui drumul pe Calea Dorobanţilor spre Televiziune și Herăstrău. Numele parcului s-a schimbat în Parcul “Constantin Brâncuşi”, statuia Lupoaicei Capitoline a fost înlocuită cu un bust micuţ, meschin şi trist al marelui sculptor. Doar copacii bătrâni şi un stol imens de porumbei dau viaţă parcului. În rest, iarbă neîngrijită şi nici urmă de vreo intervenţie creativă a specialiștilor în horticultură şi peisagistică. Nu-i nimic, mica deziluzie îmi face poftă de Herăstrău.

La Herăstrău birjar, la Herăstrău!

Dar nu înainte de puţină istorie şi câteva recomandări pentru cei care nu au timp sau gust de hoinăreală şi preferă să meargă la pont.

Pe numele său adevărat Calea Dorobanţilor, strada este pentru prima dată menţionată documentar în sec. al XVIII-lea. Alături de şoseaua Kisselef, Uliţa Herăstrăului asigura deplasarea bucureştenilor spre o zonă de relaxare oferită de lacurile din nordul oraşului. Rapid, parcul a devenit locul preferat pentru petrecerile de “Armindeni”. Etapa 1870 – 1920 a fost o perioadă de intensă dezvoltare a Bucureştiului de care a beneficiat şi nordul oraşului. Ai timp liber, vrei să-ţi plimbi copiii dar şi să le oferi prilejul întâlnirii cu arta şi istoria? Ai de unde alege. Un punct de pornire la îndemâna oricui ar fi Piaţa Dorobanţi unde ajung multe mijloace de transport public direct sau de tranzit, inclusiv metroul.

De aici, puteţi alege strada Sofia pentru a va îndrepta spre Bulevardul Aviatorilor. Pe ambele laturi ale străzii se răsfaţă vile masive, maiestuoase, unele înscrise in categoria monumentelor istorice. Ferestrele Art Deco sunt vecine cu elemente din stilul neoromânesc. Inserţiile din lemn şi turnuri care te duc cu gândul la cetăţile ţărăneşti se întâlnesc cu brâuri elegante de cărămidă aparentă. Întreg cartierul este o colecţie de opere arhitectonice ale unor mari arhitecţi: Grigore Cerchez, Duiliu Marcu, Horia Creangă, Gheorghe Simotta, Petre Antonescu etc.

Dacă aţi acceptat propunerea şi vă îndreptaţi spre Bulevardul Aviatorilor nu puteţi ocoli Monumentul Eroilor Aerului sau Muzeul Zambaccian.

Străzi şi monumente, totul în zonă aminteşte despre luptătorii militari şi civili. Chiar și o parte dintre casele cu grădini. După parcelarea Filipescu, mai târziu, printr-o parcelare a Societăţii Comunale pentru Locuințe Ieftine, case din cartier au fost oferite ofiţerilor care participaseră la război, în semn de recunoaştere pentru fidelitate şi dăruire.

Vechile poveşti despre oameni, locuri şi istorie pot să continue la nesfârşit. Altele noi se vor scrie. Unele vor ajunge în vogă, altele vor fi date uitării. Singurele minuni pe care le vom privi mereu cu interes rămân minunile arhitectonice, foto-reportajele realizate de primul documentarist de război, Carol Popp de Szathmari (1812 -1887), pictor, grafician şi fotograf născut la Cluj, picturile lui Nicolae Grigorescu sau paginile dedicate acelei felii de istorie românească.