“Cruciada copiilor”, de Florina Ilis

“Atenție la linia trei! Vă rugăm feriți linia trei! Din direcția Oradea sosește trenul accelerat special! Atenție la linia trei! Vă rugăm feriți linia trei! Sosește din direcția Oradea trenul accelerat special de vacanță. Va lua în compunere vagoane de Baia-Mare și Satu-Mare! Atenție la linia trei! Vă rugăm feriți linia trei!” (“Cruciada copiilor”)

Romanul Florinei Ilis are la bază Cruciada Copiilor din 1212 – cunoscut moment istoric când copiii Occidentului, mânați de un ciudat elan mistic, erau deciși să elibereze Locurile Sfinte. Vorbind despre romanul său, Florina Ilis spune că ideea i-a venit în gara din Cluj, în timp ce aștepta un tren. A observat o garnitură de vacanță care se îndrepta spre Năvodari și atunci s-a născut gândul: “Ce ar fi dacă…?”

* „Mii de băieţi, cu vârste cuprinse între şase ani şi maturitatea deplină, au părăsit plugurile şi carele pe care le foloseau, cirezile pe cu care mergeau la păşunat sau orice îndeletnicire pe care ar fi avut-o. Au făcut acest lucru în ciuda rugăminţilor părinţilor, fraţilor, rudelor şi prietenilor care ar fi dorit să renunţe. Dintr-o dată, unul după altul, au urmat drumul crucii.

Grupuri de 20, 50 sau 100 de copii şi-au făcut bannere cu lozinci şi au început călătoria spre Ierusalim. Tot ce se ştie până în prezent este că a fost un dezastru. Nici unul dintre copii nu a ajuns la destinaţie, mulţi dintre ei au fost vânduţi ca sclavi şi mii nu s-au mai întors niciodată. 

Persoana care se pare că a fost responsabilă pentru acest eveniment, în Franţa, a fost un băiat cu numele de Ştefan din Cloyes. Se cunoaşte foarte puţin despre el. Ceea ce ştim este că era păstor şi că în anul 1212 avea 12 ani. Fiind de la ţară, nu ştia scrie şi să citească şi la vârsta sa, ar fi îndeplinit nişte responsabilităţi minore pe lângă o fermă.” (www.historia.ro, despre Cruciada copiilor din 1212)

Dacă până acum, Cruciada Copiilor era doar denumirea unei varietăți de evenimente imaginare sau reale, de acum există și romanul publicat în 2005, în care autoarea zugrăvește societatea românească a anilor 2000, dominați de mass-media și de spațiul virtual.

Romanul este un puzzle de povești și personaje îmbinate ingenios și complex. Este genul de carte care debutează mai greoi. De fapt ochiul cititorului are nevoie de câteva pagini până se acomodează cu viteza cu care curge cuvântul, apoi acțiunea halucinantă acaparează. După un timp, îți dai seama că ai uitat deja unele amănunte, pentru că volumul de întâmplări pe centimetru pătrat de pagină este surprinzător și simți nevoia să reiei paragrafe. La final, parcă ai vrea să o iei de la capăt, deoarece de abia acum, când te-ai împrietenit cu personajele, acțiunea curge fluent.

Există mai multe fire narative care se desfășoară concomitent, ceea ce face ca acțiunea să fie privită tot timpul din mai multe unghiuri. Personajele se întâlnesc în același decor, însă apar pe rând sau creează legături la distanță. Apoi se adună toate la finalul romanului, ca într-o alertă coregrafie de balet, executată cu precizie milimetrică.

Romanul este o carte de acțiune-thriller-poveste cu și despre copii-volum de o impresionantă observație psihologică-radiografie fină a poporului care suntem.

Un grup de copii se îndreaptă cu trenul spre tabăra de la mare, însoțiți de profesorii lor. Elementele specifice anilor 2000 sunt prezente pe tot parcursul romanului: copilul străzii (Calman), mafia țigănească, vrăjitoarea din Ferentari, politicienii combinați cu vedete TV. Copiiii ajunși stăpâni pe tren au un comportament similar cumva celor izolați pe insula din “Împăratul muștelor”: se joacă din ce în ce mai periculos, pornind o cruciadă împotriva oamenilor mari.

Aproape toate personajele-copii au fost cumva abandonate: fie în orfelinat, fie în fața calculatorului, de către părinți prea (pre)ocupați. De aceea, toți simt lipsa afecțiunii. Sătui de lumea adulților, dominată de corupție, crimă, nepăsare, hoție, ei încep un joc periculos în care își construiesc propriul univers. Deși fiecare pășește în roman cu o imagine bine conturată, cu propriile probleme, frustrări, vise și regrete, copiii reușesc să formeze o echipă închegată care pune la punct strategia pentru luarea în stăpânire a garniturii de tren.  

Destinația “tabăra de vacanță” nu mai pare suficient de atractivă, pentru că și acolo, și la întoarcere, vor fi dominați de regulile impuse de adulți. Iar ei vor să se elibereze. Vor să fie propriii lor stăpâni. Entuziasmul naiv al elevilor dă nas în nas cu experiența dură de viață a lui Calman și am putea crede că Sonia cea cuminte nu va fi niciodată prietenă cu băiatul care și-a trăit cea mai mare parte a vieții prin canalele bucureștene. Și totuși, în povestea Florinei Ilis, acest lucru este posibil. Și în viață, de altfel…

Descrierea preluării puterii de către copii dezvăluie de fapt ruptura dintre generații: profesorii nu știu cum să gestioneze momentul, părinții sunt șocați, dovedind că nu își cunosc suficient copiii, iar cei mici demonstrează că au fost “educați” mai mult de televizorul și computerul din casă decât de familie.

Deși majoritatea personajelor sunt individuale, bine conturate, există și câteva personaje colective: grupul fetelor dintr-a șasea (preocupate de cântăreți și actori la modă, interesate de băieți mai mari, dar solidare cu băieții atunci când aceștia au nevoie de ajutor și grijulii cu Irina înaintea morții), grupul băieților din aceeași clasă (naivi, copilăroși, dominați de cultura televizorului și a internetului, lipsiți de egoism), grupul profesorilor (persoane slabe, neputincioase, uneori chiar penibile sau demne de milă, cu excepția domnișoarei Ileana, profesoară tânără, dedicată profesiei, iubită de copii și părinți, dar privită cu superioritate de mai vârstnicele sale colege), grupul părinților (ocupați, preocupați de cariere sau de problemele de cuplu).

Stilul în care este scris romanul este special: în 500 pagini nu întâlnim niciun punct, rolul acestuia fiind preluat de virgule sau liniuțe de dialog. Și totuși, volumul nu este obositor, iar acțiunea curge fluent și captivant.

Nu vă temeți: nu am știrbit cu nimic lectura volumului, iar povestea este la fel de actuală și astăzi. Autoritățile tărăgănează rezolvarea situațiilor grave, miniștrii au și acum rapoarte pe birou și declară sofisticat la TV că “trebuie să identificăm vinovații”, “să ținem situația sub control”, se întrunesc comisii, se declară cu emfază ridicolă “Singura certitudine este că știm că nu știm”. Mor copii și astăzi: din neglijență, din întâmplare, din inconștiență, din cauza unor jocuri sau a anturajului. Doar walkman-ul din roman nu mai există: puțini copii de astăzi mai știu ce înseamnă.

Politicile ultimilor ani promovează creșterea natalității, adopțiile naționale nu sunt la un nivel impresionant (“tradiția”  nu prea îndeamnă în această direcție), copiii sunt înregimentați în diferite instituții de la vârste fragede, de la primele ore ale dimineții, până seara (creșe, grădinițe, școală, after/ before-school, cluburi etc). Cei șapte ani de acasă au devenit povești de pe vremuri. Uităm ceva: copiii României sunt neiubiți. Se SIMT neiubiți. În ciuda ‘dovezilor’ de dragoste cuntificată în posesiuni (obiecte oferite copiilor cu diferite ocazii, tabere, mașina cu care circulă, vila sau apartamentul în care locuiesc, îmbrăcămintea, telefonul, totul sub semnul mărcii).

“Cruciada copiilor” a fost tradusă în ebraică, maghiară, franceză, spaniolă și italiană. Din păcate, nu a fost suficient promovată în limba română. Este un volum care ar trebui prezentat la lectoratele cu părinții, mult înainte ca elevii să ajungă la vârsta adolescenței. Și ar trebui să fie lectură obligatorie pentru profesori, indiferent de vechimea în muncă sau ciclul la care predau. Promitem că nimeni nu se va plictisi.

Iată un posibil punct de plecare:

“Cei doi părinți nu spuseseră decât Romi, te iubim! Drum bun! nemaifiind timp de cuvinte”. Așa au reacționat părinții din roman, la înmormântarea fiului lor adolescent. Împușcat. Într-un joc cu arme reale.