Ilie era bărbos. Un vultur bărbos. Și nu unul oarecare, ci un zăgan serios, cu tabieturi.
Se pare că apăruse în zona gării din Buzău, prin anii ’20-’30. Cei care l-au cunoscut spuneau că era un vultur zăgan, o pasăre impunătoare, dar prietenoasă, o specie foarte rară chiar şi în vremea aceea. Oamenii povesteau că îl adusese un negustor la hangiul din spatele gării, când era încă pui și nu putea să zboare. A crescut alături de orătăniile hangiului, cu care se înțelegea tare bine, dar nu îi plăceau deloc câinii. Îi plăcea să se plimbe prin oraș, printre oameni, dar îl necăjeau rău ciorile. Îi plăcea să stea pe lângă oameni, dar nu putea suferi cățeii simandicoși, cu hăinuțe fițoase.
Zice-se că ar fi fost împușcat în 1942 de un soldat neamț. Acesta se plimba prin oraș cu câinele său lup, câinele s-a repezit la Ilie, vulturul s-a apărat și i-a spart câinelui țeasta cu ciocul, iar soldatul l-a împușcat. A fost înmormântat în cimitirul Dumbrava, plâns de toată lumea, copii și adulți deopotrivă. Mormântul vulturului ar fi dispărut după extinderea cimitirului, dar povestea sa este înscrisă pe o placă montată pe zidul gării.
Ilie a rămas un fel de mascotă a orașului. Fabrica de Bere din Buzău a purtat numele “Vulturul” și a produs marca Vultur Lager, logo-ul fiind un zăgan (fabrica a fost cumpărată în 1996 și a primit un nou brand). Povestea lui Ilie este menționată în volumul “Consemnări publicistice” al lui Viorel Frîncu și în “Ultimul Zăgan”, de Bucur Chiriac.
“Mai de mult, într-o câmpie/ printre alte zburătoare,/ un vultur fără de seamăn,/ care se numea Ilie,/ viețuia în bună pace/ în natalul meu Buzău,/ nu a fost un oarecare,/ ci o pavăză în zare,/ ba chiar “pasăre-erou”./ N-auzisem pe la școală/ despre vulturii zăgani,/ dar știam că neamu-i mândru,/ era “rege”-ntre vultani./ Neam ce se stingea alene/ de vechime și urât:/ toți înalți, golași la gât/ și pe cap cu multe pene/ două ciufuri mari sub cioc/ și stufoase ca o iarbă/ de-i priveai,/ păreau ca poartă/ o invidiată barbă.” (fragment din “Ultimul zăgan”, Bucur Chiriac)
Zăganul (Gypaetus barbatus) este o specie declarată dispărută în România. Se numește “vultur cu barbă” datorită celor două smocuri de pene de la baza ciocului. Vânătorii din Mehedinți au semnalat totuși prezența zăganului în zona peșterii Topolnița, în 2009. În prezent, zăganii mai trăiesc în Pirinei, Alpi, Caucaz, Pamir, insula Creta, Tibet, Himalaia și câteva zone din Africa.
Zăganul este o pasăre mare, cu o anvergură a aripilor de 2.8 m și o greutate de 5-9 kg. Este singura specie care se hrănește cu oase și măduvă. Pentru a putea manevra cu ușurință oasele tari, le dă drumul de la mare înălțime, ca să se spargă la contactul cu stâncile.
Se pare că zăganul a dispărut din munții noștri deoarece nu au mai găsit hoituri proaspete cu care să se hrănească. Și campaniile de împușcare a zăganilor, din anii 1930 si 1934 a împuținat drastic numărul – fuseseră considerați vinovați de dispariția caprelor negre din Munții Carpați.
În România, zăganul cuibărea în Munții Rodnei, în Bucegi, Ciucaș, Căpățânii, Făgăraș, Parâng și Retezat și trăia exclusiv în zona stâncăriilor alpine, fără să coboare, nici măcar iarna, sub zona coniferă. Ultimul zăgan a fost împușcat in 1938, în Pasul Turnu Roșu, din Munții Cozia.
Surse foto:
