MARIA LĂTĂREȚU – PRIMA LĂUTĂREASĂ

“Când am deschis ochii pe lume m-am pomenit într-o căsuță mică și săracă, cu două încăperi. Acuma nu mai există… Dar grădina casei mele nu am să o pot uita niciodată. Avea gard de jur-împrejur cu stobori împletiți cu nuiele, iar în grădină aveam o mulțime de trandafiri, nalbe, garoafe, gherghine și o tufă de liliac. Pot să spun că era, poate, cea mai frumoasă grădină din Bălcești.” (Maria Lătărețu)

Când ascultați doina “Lie, ciocârlie” să știți că s-a născut dintr-o dragoste îndoliată, din dor, din jale, dintr-o lacrimă metamorfozată în cântec. Deși cea mai cunoscută versiune este cea a Mariei Ciobanu și mult timp s-a crezut că este un cântec cu autor necunoscut, melodia este compoziția Mariei Lătărețu. „Acest minunat cântec este metamorfozarea sentimentelor umane în glasul păsării care îşi plânge puişorii şi îşi doreşte cât mai curând moartea! De altfel, nu de puţine ori, Maria Lătăreţu avea obiceiul să le mărturisească întristată apropiaţilor: „În viaţă nu am ştiut decât să cânt şi să-mi îngrop copiii” (Dorin Brozbă).

ÎNCEPUTUL

Maria Borcan s-a născut pe 7 noiembrie 1911, la Bălcești, județul Gorj, într-o familie cu 16 copii și a avut parte de o copilărie marcată de sărăcie, fiind nevoită să muncească de mică. Era mezina lui Ion și a Mariei și a urmat doar primele patru clase primare obligatorii, fiind nevoită să muncească la câmp sau să meargă cu vitele, în schimb a învățat primele cântece de la mama ei, care provenea din familia vestiților lăutari Culici, de pe Valea Gilortului. I s-a spus Marița și așa a rămas pentru cei care o iubeau. La 12 ani făcea deja parte din taraful lui Ionică Gilca, din Novaci. Avea 13 ani când a primit o chitară de la fratele său, Ioniță, care a și învățat-o să cânte, pentru a se acompania. De altfel, un an mai târziu a și intrat în taraful acestuia, de la Tg Jiu.

La 16 ani devenise solista principală tarafului Mihail (Tică) Lătărețu, violonist din Lelești. Avea doar 15 ani când s-a măritat cu Tică, devenind Maria Lătărețu, soțul fiind cu doar doi ani mai mare. Până la ea, lăutaria era o ocupație strict masculină. De aceea, la început, nici nu i se permitea să urce pe scenă, grija ei fiind doar să-i schimbe cămășile lui Tică, pentru că se înfierbânta pe scenă. Marița a fost prima lăutăreasă! Timp de 10 ani au colindat împreună satele gorjene, cântând la nunți și petreceri, memorând melodii lungi, de jale, hăulite, hore, sârbe oltenești, cântece de dragoste sau ritualice și învățându-le pe tinerele cântărețe gorjence care îi cereau ajutorul. La București a ajuns pentru prima oară în 1933, când a cântat pentru o scurtă perioadă la restaurantul “La fânăreasă”, însă a revenit în Gorj.

„Eram cu dascălul meu, Constantin Brăiloiu.
Plaiuri gorjenești.
Un conac de odinioară.
Maria Lătărețu.
Neașteptată și minunată clipă cu soarele în suflet.
Frumoasă peste măsură. Tulburătoare privire. plină de gingășie, scăldată în bunătate și omenie.
Acompaniindu-se cu chitara, îngânată de cinci muzicanți populari, Maria se întrece cu păsările cerului, răspunde privighetorilor, șopotului izvorului, foșnetului frunzelor. Clopoțel de cristal, glasul limpede și pătrunzător te poartă dincolo de vremuri, peste lacrima și bucuria omenirii” (Harry Brauner, etnomuzicolog)

CONSACRAREA

Cea mai importantă etapă a vieții sale a început la 26 ani, când a venit la București, adusă de Constantin Brăiloiu, pentru înregistrările Arhivei de Folclor a Societății Compozitorilor Români. A fost pur și simplu șansa ei: Brăiloiu, critic muzical, gorjean și el, fiu de aristocrat, se afla acolo împreună cu o echipă de folclorişti (Harry Brauner, Mihai Pop) pentru o cercetare sociologică a satului românesc din acea zonă, finanțată de Casa Regală a României. A imprimat pe cilindri de fonograf, apoi pe discuri “Columbia” – primele înregistrări fiind “Mărioară, pui boboc” și “În pădure, la Stroiești”.

„Mărioară, pui boboc, adă-mi ţâţa să mă joc, să mă joc cu ţâţa ta, pân-o asfinţi luna”

A fost auzită pentru prima oară la radio pe 29 august 1937. În același an a cântat la localul lui Marcu Căciularu de pe str Vespasian (în zona Gării de Nord). Un an mai târziu a fost invitată să cânte la birtul “Luna Bucureștiului”. Până în 1949 a colindat țara alături de taraful soțului său (taraf mic, simplu, gorjenesc, cu vioară, violă (braci), contrabas şi Mariţa cu chitara) și a cântat la restaurantul de lux “Dorul Ancuței” de pe strada Lahovari, frecventat de artiști, scriitori, compozitori etc, devenind apoi prim-solistă a proaspăt înființatei Orchestre a Institutului de Folclor “Barbu Lăutaru”, cu care a plecat în nenumărate turnee (Rusia, Cehia, Ungaria, Elveția, Polonia, Iugoslavia, Egipt, Siria, Iordania, Bulgaria etc). Până la ea, țambalul nu existase în orchestrele care acompaniau muzica populară. A fost introdus pentru a da un alt fel de ritm muzicii tradiționale. A cântat pe mari scene ale lumii, alături de mari șefi de orchestră și dirijori: Gelu Barabancea, Ionel Budișteanu, Nicu Novac etc.

Lui Brăiloiu îi spunea “dom profesor” și i-a fost recunoscătoare toată viața pentru că el fusese cel care o descoperise și o îndrumase. O țigancă frumoasă și autentică din Gorj, care cânta la chitară și a cărei muzică povestea despre iubire și fuga prin gări, după bărbați și care nu se sfia să cânte vorbe erotice nu avea cum să nu aibă succes. Marița era blândă și ascultătoare și se bucura că în Micul Paris avea parte de un public mai civilizat decât la petrecerile gorjene. A locuit în chirie în București și nu a renunțat niciodată la costumul ei tradițional. Marketingul vremii a simțit nevoia să o fotografieze chiar și cu câte o ulcea pe umăr. Nu a avut niciodată aere de divă, deși ajunsese o celebritate în București și nu numai.

S-a pensionat în 1966, dar nu s-a oprit din cântat.

„Maria Lătărețu este una dintre cele mai autentice reprezentante ale cântecului lăutăresc oltenesc. Folcloriștilor le este cunoscută de multă vreme. Cântecele ei, chiar din discurile pe care le-a făcut Constantin Brăiloiu, au trecut hotarele țării ajungând și în străinătate. Îmi amintesc că odată, vorbind cu un folclorist suedez, mi-a spus că la Radio Stockholm se dă din când în când «Doina oltenească» a Mariei Lătărețu, piesa fiind considerată unul din cele mai frumoase cântece din lume.

Calitatea ei deosebită este că păstrează stilul autentic gorjenesc pe care îl interpretează cu multă delicatețe, cu multă suavitate. Pe lângă faptul că este o bună interpretă, ea își compune singură textele, adică creează la cântecele învățate în tinerețe variante despre care putem spune că sunt ale Mariei Lătărețu.” (Mihai Pop, folclorist)

A fost angajată un an, la Moscova, la restaurantul „Dunărea” și a dat spectacole îndelung aplaudate la „Balșoi Teatr”, ocazie cu care l-a cunoscut pe Aram Haciaturian, marele compozitor al baletului „Spartacus”. Acesta i-a spus într-o seară artistei că afișul de la Dunărea trebuie modificat: „Pe el nu trebuie scris «În această seară cântă Maria Lătărețu» ci «În această seară cântă Crăiasa cântecului românesc».” (Aram Haciaturian, compozitor)

„Plăcută la vedere, cu gropițe ascunse în colțul buzelor, cu dinți de mărgăritar și cu ochii de licurici, Marița e o autentică țărăncuță din Gorj, care știe să zică minunat o sumedenie de cântări de un farmec deosebit. Marița n-are voce mare. Însă, tradiția sau poate un instinct miraculos, o ajută să înlocuiască această lipsă prin simplicitatea cu care intonează fraza muzicală și prin calitatea de dicțiuni. Această din urmă însușire e de altfel de o mare însemnătate, deoarece textul pe care îl zice Marița te încântă, pe cât te dezmiardă cântecul. Rămâi uimit de fantezia și în același timp de echilibrul și delicatețea de simțire ce se revarsă din versurile cântate și care pot figura cu cinste într-o crestomație populară.

Marița nu e o vedetă. Ne e nici măcar o ‘vampă’. dar ne-a zis simplu, modest și surâzătoare o sumedenie de cântece până la ora două noaptea, când a trebuit să se închidă – după noul regulament – obloanele birtului. La ieșire, mulțumindu-i și luându-mi rămas bun de la ea, am zărit două lacrimi ce se prelingeau pe fața-i smeadă. Succesul Mariței fusese atât de mare încât nu-mi puteam tălmăci durerea ei. ‘Mi-a murit ieri fetița și mâine trebuie s-o îngrop.’,mi-a răspuns, ștergându-și iute ochii.

Și, rușinată, mi-a întins iute mâna pe care nu m-am putut opri să nu i-o sărut.” (Mihail Jora, compozitor și dirijor)

Pentru Măriuca ei, plecată prea devreme, a compus “Hei, lună”: “Geaba ai, lună, lumină,/ Că eu n-am inimă bună./ Geaba, lună, lumini tare,/ C-a mea inimă mă doare./ Hei, lună, fii voioasă/ Pe cât ești de luminoasă/ Și caută-mi locușorul/ Unde-mi doarme puișorul”.

DISCOGRAFIE

Discografia Mariei Lătărețu cuprinde discuri de gramofon, viniluri, benzi de magnetofon, casete audio și CD-uri, cu înregistrări din perioada iulie 1937 – februarie 1972. Întrebată despre numărul cântecelor compuse de ea, Maria Lătărețu a răspuns: “Sute. Dar cunosc câteva mii. Să nu vă surprindă, încerc să devin şi scriitoare. Am început să-mi scriu memoriile cărora le-am dat drept motto versurile: „Mai ţii tu minte, dragă Marie / Când nu erau struguri copţi la vie / Şi tu erai mică, Măriuţă / Nu ştiai să dai nenii guriţă”. Sunt versurile unuia dintre cântecele care mi-au rămas cele mai dragi din creaţia mea.” Creațiile sale au intrat în repertoriul multor cântăreți de muzică populară: “Lie, ciocârlie”, “M-a făcut mama oltean”, “Lung e drumul Gorjului”, “Și-au pornit olteni la coasă”, ‘La Tismana-ntr-o grădină”, “Mai ții minte, măi, dragă, Mărie”, “Dor de mamă”, “Tu, mamă, când m-ai făcut”, “Hei, lună”, “Bistriță, apă zglobie” etc. A fost primită în Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România în 1965 și a înscris 104 piese proprii, însă multe altele nu au apucat să fie puse pe note, deci nu au putut fi înscrise oficial ca fiind creații marca Maria Lătărețu.

Viața privată i-a fost marcată de nenumărate drame, însă nimic nu a îndepărtat-o de muzica populară românească.

DRAMELE VIEȚII

Avea doar 18 ani când a avut primul copil, un băiețel, căruia i-a spus Gicuțu. S-a prăpădit la doar 2 anișori, de bronhopenumonie.

Doi ani mai târziu, s-a născut Ion, singurul copil al cuplului Lătărețu care a supraviețuit. Ion Lătărețu a absolvit Politehnica, a fost inginer și a murit în 2001.

În 1936, Maria Lătărețu avea să piardă o fetiță, pe Măriuca. Era singura care îi moștenise talentul. Avea șase ani, era la bunicii paterni și ieșise la poartă să se joace când a fost atacată de un câine care a sfâșiat-o. Maria Lătărețu urma să urce pe scenă, la restaurantul de lux când a primit vestea. Nu putea să nu cânte. A urcat pe scenă într-un costum alb, cu o garoafă prinsă în păr și cu lacrimi în ochi. A cântat apoi, la finalul spectacolului și-a smuls garoafa, a aruncat-o pe jos și a strivit-o cu piciorul.

În 1935 au venit pe lume gemenele Polina și Maria, care au murit în apropierea vârstei de un an, tot de bronhopneumonie.

Al șaselea copil, Tudor avea doar câteva zile când a murit. Cântăreața îl născuse prematur, în urma unei căzături, când se afla la o nuntă.

În 1941, Tică Lătărețu a fost luat pe front, apoi a căzut prizonier la ruși. Timp de șapte ani, nu s-a mai știut nimic de el, iar familia îi făcea pomenile cuvenite. Doar Maria simțea că se va întoarce. Și … s-a întors.

Casa din București, de pe strada Făgăraș, i-a fost bombardată în timpul războiului. Doar trei linguri a mai găsit. Apoi, Maria Lătărețu a început construcția unei case în Tg Jiu, pe str Panduri, peste podul Jiului, cu banii câștigați până atunci din cântat. Nu a reușit să o termine decât peste mulți ani și a fost nevoită să își vândă o mare parte din costumele populare pentru a definitiva construcția. Autoritățile comuniste au considerat că era prea mare pentru ea, I-au confiscat-o și au înscris-o în categoria burgheziei, “având interdicţia de a mai cumpăra o altă casă“. (Alexandru Doru Şerban – „Personalităţi gorjene – adevăr, curiozităţi, anecdote, legende”). Și-a recuperat locuința după 13 ani, însă în stare foarte proastă, fiind aproape o ruină. Nu a apucat să locuiască nici măcar o zi în casa aceea. Până a reușit să își cumpere un apartament într-o vilă, a locuit cu chirie în București.

Soțul său a murit cu un an înaintea sa, răpus de cancer.

FINAL…

La finalul lunii septembrie, în 1972, pe o vreme foarte rece, Maria Lătărețu pornea în ultima călătorie cu trenul, spre Botoșani. Era însoțită de Ionel Schipoancă și Ion Luican și urmau să cânte alături de Laura Lavric într-o serie de 22 de spectacole în județ. Avea 61 ani și nu se simțise bine în ultimele zile. În plus, tocmai se întorsese de la o nuntă în Oltenia, era obosită și suferea de hipertensiune. A fost condusă la tren de fiul și nora sa, care au insistaseră să nu plece. “Nu, plec, plec, plec! Trebuie. Eu nu înșel oamenii. S-au făcut afișe, eu trebuie să ajung neapărat la Botoșani”. La Botoșani a stat la Laura Lavric, care a insistat să meargă la spital pentru a primi tratament pentru durerea puternică de cap, dar Maria Lătărețu a refuzat.

A doua zi, au mers împreună la repetiție. În aceeași după amiază, pe 26 septembrie a avut loc primul spectacol, în comuna Corni, care a decurs perfect, deși se vedea suferința Mariei Lătărețu.

”Repetiția a durat cam o oră și jumătate, totul a mers perfect. Cu Maria Lătărețu nu aveai mult de lucrat, te înțelegeai din prima. Ea era toată numai muzică. După aceea, ne-am întors acasă și doamna Maria a cerut un ceai, doar atât, altceva n-a vrut să mănânce. Se vedea că nu se simte bine, dar nimeni nu se gândea că ar putea să fie vorba chiar despre moarte.” (Dumitru Amarghioalei, instrumentist Filarmonica de Stat Botosani, soțul de atunci al Laurei Lavric)

“Doamna Maria nu refuza niciodată un contract semnat. Așa conștiință, atâta seriozitate nu am mai văzut. Cânta și pe bani mulți, și pe bani puțini, nu conta la ea. Nu exista să refuze pe cineva. Zicea: maică, dacă am timp, vin și-ți cânt, da-ți-ar Dumnezeu sănătate. Și cânta la fel și pentru bogat, și pentru sărac, cânta într-un fel… ziceai că-și dă duhul cântând. Și până la urmă așa a și fost.” (Ionel Schipoancă)

Migrena a chinuit-o și în noaptea care a urmat. Laura Lavric a insistat din nou să meargă la spital, însă Maria Lătărețu a refuzat din nou, sperând că va rezista până la sfârșitul săptămânii și totodată al seriei de spectacole și va reveni la București pentru a se ocupa de parastasul soțului ei. Abia atunci intenționa să se ocupe și de sănătatea ei. Dacă în ziua precedentă nu mâncase nimic, acum a acceptat un ceai. După amiaza, au plecat la Românești, unde avea să aibă loc primul spectacol. În autobuzul care îi transporta, a stat cu capul proptit de geam, zicea că îi face bine trepidația. A rugat șoferul să îi găsească niște lipitori pe malul Prutului, ca să și le pună pe față să îi sugă sânge. Spunea că acasă ține o sticlă cu lipitori, în frigider. La căminul cultural, a rămas în culise, întinsă pe un pat, până s-a pregătit orchestra. Înainte de spectacol, Maria Lătărețu a rugat instrumentiștii să cânte cu un ton mai jos, pentru că nu o ajută vocea. Și-a încheiat recitalul cu piesa “Vă las cântecele mele”, apoi s-a retras în culise. După un timp i-a spus Laurei Lavric: “Cred că mi-a plesnit o arteră la cap”, a luat o pastilă, s-a întins din nou pe patul ei și după câteva secunde a țipat. Suferise un atac cerebral major. A fost solicitat un medic, însă în sală se afla doar un veterinar. Până la sosirea autorităților, murise. Certificatul constatator s-a pierdut. Mai există o versiune a decesului: ar fi murit pe scenă. A fost înmormântată la cimitirul Sfânta Vineri din Capitală.

„Aş vrea să-mi sfârşesc viaţa pe scenă, pe scena care mi-a prilejuit cele mai mari bucurii…”

Și-a dorit să înregistreze încă un cântec. “Va fi ultimul meu cântec”, spunea.

„Lume, dragă lume,

Ca mâine mă duc din tine,

Ştiu că nu vă pare bine,

Lume, draga mea.

Vă las vouă cântecu’,

Inima şi sufletu’.

Vă las cântecele mele,

Să vă petreceţi cu ele!

Lume, dragă lume,

M-ofilesc ca frunza-n vânt,

Când cade jos pe pământ,

O plouă şi-o bate vântul,

S-amestecă cu pământul,

O suflă vântul pe toată,

Parcă n-a fost niciodată…

Johnny Răducanu a numit-o Ella Fitzgerald a României. Alții i-au spus Privighetoarea Gorjului.

Casa-muzeu “Maria Lătărețu” se află în comuna Bengești-Ciocadia și a fost construită de Asociația Culturală care îi poartă numele, în 2006. Nu coincide cu amplasamentul casei părintești, întrucât aceasta nu mai exista. Muzeul găzduiește obiecte personale ale cântăreței, donate de Ioana Lătărețu, nora acesteia.

“O piesă folclorică are o durată îndelungată în care trece de la unul la altul, este mereu îmbogățită, finisată, până ajunge la o formă stabilă, definitivă. La Maria Lătărețu ieșea din prima. Poate nu direct diamant, dar, oricum, la un nivel înalt. Ea ardea etape de zeci sau sute de ani. Geniu. Sclipiri de geniu. Un cântec de-al ei, când îl auzeai prima oară, începeai să-l fredonezi, parcă îl știai de mult.” (Ioan Cobala)

“Maria Lătăreţu! În gâtul ei cântau zece mii de viori. Cam atâtea câte sunt în Gorj. Şi am văzut oamenii sărutându-i poalele fotelor. Şi Televiziunea nu are un film cu ea! Şi a susţinut cu vocea ei bolţile Ateneului!” (Mia Braia, 1977)