Duiliu Zamfirescu, născut la 30 octombrie 1858 lângă Rm Sărat. A fost o figură interesantă nu doar în literatura română, ci și în politica noastră. După absolvirea Liceului “Matei Basarab” din București și a facultăților de Drept și Litere a fost atras de diplomație. A fost secretar de legație la Roma, Atena și Bruxelles.
Este cunoscut mai ales pentru personajul său Tănase Scatiu, deși și familia sa a avut o poveste interesantă. S-a căsătorit cu italianca Henriette Alievi (fiica directorului general al Băncii Generale din Roma). A a avut trei copii: Enrichetta-Eleonora-Eliza-Felicita, Alexandru-Antonio-Lascar-Cezare (Alexandru Duiliu, care a fost la rândul său diplomat și scriitor) și Lascar-Antonio-Liviu. Alexandru i-a urmat în diplomație, înființând legațiile române din Brazilia, Argentina și Chile. Îl adora, motiv pentru care a dat tuturor fiilor săi și un al doilea nume: Duiliu. Lascăr, unul dintre fiii acestuia, a fost coleg cu MS Regele Mihai, în clasa palatină.
Duiliu Zamfirescu a avut reputația de mare spadasin și era poreclit Duelius Superbus. Nu de alta, dar era “gata mereu să-și apere ideile și demnitatea si pe câmpul de onoare”. A fost moștenit de fiul său Lascăr care a murit în urma unui duel. Locotenent aviator în rezervă, Lascăr s-a duelat pentru o ofensă neînsemnată. În urma unei discuții privind majorarea prețurilor la un hotel central din Capitală, s-au schimbat câte trei focuri de pistol. Aviatorul a fost grav rănit la cap. Adversarul său, după două luni de închisoare corecțională, s-a sinucis la ieșirea din arest.
Scriitorul și diplomatul Duiliu Zamfirescu frecventa des sălile de scrimă, fiind ironizat de colegii de breaslă. A avut cinci dueluri, cel mai cunoscut fiind în 1882, cu președintele Tribunalului Comercial, Ioan Stavri-Brătianu. După 30 ani, nefiind de acord cu participarea României la operațiunile militare din preajma Primului Război Mondial, are o discuție aprinsă în tren cu un colonel care se socotește jignit de atitudinea scriitorului.
Cei doi fac schimb de cărți de vizită. Colonelul trimite o sesizare ministrului de Război, informând că diplomatul Duiliu Zamfirescu a insultat armata și a calomniat guvernul. Conform legii, diplomații nu aveau voie să se dueleze. Așa că scriitorul cere disponibilizarea sa provizorie. Provocarea la duel nu a fost însă acceptată de colonel sub pretextul că viața sa aparține armatei.
Duiliu Zamfirescu era și un bărbat cuceritor, extrem de elegant, mereu în ton cu moda. Destinul său s-ar fi putut schimba când a cunoscut-o pe marea divă a vremurilor, cântăreața spaniolă de operă Silvia Montalba. Aceasta suferea de tuberculoză. Duiliu, care pierduse o altă mare dragoste cu puțin timp în urmă, răpită de aceeași boală, a decis că o nouă legatură nu era oportună. “Avantajat de aspectul fizic îngrijit, manifestând o afectare studiată cu perseverenţa unui dandy, Duiliu se abătea, după ce ieşea de la redacţie, la restaurantul Iordache, aflat pe strada Covaci, unde lua masa.
Apariţiile lui, cu capul acoperit de o pălărie înaltă, cu panglica lată şi cu bordurile a la 1830, de o strălucire impecabilă, atrăgeau fără îndoială privirile clienţilor, în special ale clientelor” (Corneliu Şenchea, “Bucureşti, Mon Amour”).
Scriitorul avea 25 ani când a ascultat-o într-un concert susținut la București și i-a scris o cronică elogioasă: “Se pare că aceasta eminentă artistă nu place tuturor deopotrivă. Unii o judecă dintr-o direcţie greşită, pe când alţii în adevărata direcţie, o coboară prea jos. Umila mea părere este că, alături de doamna Sparapani, doamna Montalba e singura cântăreaţă dramatică.
La d-sa vocea plină şi modulată cu dibăcie se întovărăşeşte cu un joc rotund, grav, plin de nobleţe, care, în cele mai grele situaţii de canto, o face să rămâie stăpână pe emoţiunea lăuntrică a sufletului femeii şi să nu lase decât emoţiunea actriţei.
Darul de a se identifica cu rolul arareori l-am văzut aşa de întreg ca la d-na Montalba. D-sa cântă cu gura, cu ochii, cu mişcarea”. Nicolae Petrașcu, prietenul lui Duiliu Zamfirescu, menționează că artista, curioasă să-l cunoască pe autorul cronicii, l-a invitat la un supeu în doi, în camera sa de hotel. Ba chiar i-a propus să o însoțească la Paris.
Fiind ultima sa seară în București, scriitorul a fost nevoit să răspundă rapid: ““Aş dori uneori să plec, să vă însoţesc, să fiu cu dumneavoastră, să mergem în frumoasa ţară a soarelui, să privim lacuri, câmpii, vechi morminte, mănăstiri, pâlcuri de case pierdute printre stânci, marea la orizont, liniştea, o adiere puternică. Toate acestea cu dumneavoastră. Ce vis! Cât este de imposibil!”.
Caracterizat de o extravaganță vestimentară care l-a făcut celebru, Zamfirescu frecventa atât saloanele literare patronate de distinse doamne ale Capitalei (Elena Miller-Verghy, directoarea pensionului de fete de pe str Primăverii, actuală Căderea Bastiliei sau Zoe Mandrea, de pe str Fântânii, actuală gen. Berthelot.
Doamna Mandrea era descendentă a familiei Bălcescu, iar fiul său, Radu, s-a căsătorit cu Henriette, fiica lui Duiliu), cât și Grădinile Rașca (str Academiei), Union sau Stavri, restaurantele și cofetăriile de pe Calea Victoriei. La intrare, își scotea mănușile tacticos, una câte una, deget după deget, motiv pentru colegii din presă de a-l descrie în gazete ca purtând: “pălărie de bandit”, “șeapcă de toreador”, “pantaloni roșii”.
Scriitorul a semnat ca gazetar sub pseudonimul Don Padil. A locuit un timp într-o cameră modestă a Hotelului Metropol de pe Calea Victoriei (camera 3, etajul 1), unde avea o pianină!
Extravagantul Duiliu Zamfirescu a fost nepotul de unchi al arhitectului Ion Mincu (mama sa, Sultana, era sora acestuia). A murit la 63 ani, la mănăstirea Agapia, în urma unei afecțiuni hepatice și este înmormântat în cimitirul din Focșani. Statuia sa este amplasată în Rotonda Scriitorilor din Cișmigiu.
Despre conacul lui Duiliu Zamfirescu și conacul care a inspirat romanul “Tănase Scatiu”, dar și scrisori inedite din corespondența lui Duiliu Zamfirescu, aici:
https://justitiecurata.ro/conacul-lui-duiliu-zamfirescu-de-la-vartescoiu-moare-incet-dar-sigur/
Surse foto:
https://commons.wikimedia.org/
