Alex Ștefănescu spunea așa: “nu este politicos să apari în lume supărat. E ca şi când ai ieşi în pijama”. Îl putem contrazice?

STUDII

(Alexandru) Alex Ștefănescu s-a născut pe 6 noiembrie 1947, la Lugoj și a urmat școala primară și liceul la Suceava. A fost coleg de bancă cu regretatul actor Vladimir Găitan. S-a simțit întotdeauna bucovinean, deși era născut în Banat. Era licențiat al Facultății de Litere din cadrul Universității din București.

EXCLUDEREA DIN UTC – REPERCURSIUNI

Avea doar 19 ani când a fost anchetat de Securitate și exclus din UTC pentru „afirmații dușmănoase” la adresa regimului comunist. Alex Ștefănescu le considerase doar simple “observații critice de bun-simț referitoare la modul de viață de atunci”. “Spectacolul” excluderii din UTC avusese loc în amfiteatrul Odobescu al Facultatii, în prezența a 190 studenți și profesori. Scrisese și o satiră politică, “Țăran și secretar”, o parodie după “Împărat și proletar”. Regimul nu s-a amuzat, iar Alex Ștefănescu a ratat ocazia de a rămâne asistent la universitate. Își dorise întotdeauna să devină profesor universitar. Mai multe detalii, aici: https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/jurnal-secret-de-ce-nu-sunt-profesor-universitar-1419135.html 

Pe-o țarină umbrită, vreo trei țărani discută

Cu mămăliga-n mână, flămânzi și pofticioși

Ei poartă cu tărie o aprigă dispută.

Bucăți de mămăligă le sar și stropi de spută

Din gurile cu care clamează mânioși.

[…]

Zdrobiți în mână ceapa, puneți nițică sare

Și îi înghițiți-o grabnic, hai, nu mai așteptați

Căci vine brigadierul cu ciudă și turbare,

În contra noastră vine, în contra celor care

Vrem multă mămăligă și s-o mâncăm ca frați.

[…] Hambarul arde-n flăcări, țărani ca p… moarte

Privesc râzând incendiul și nu se ostenesc,

Se-agită secretarii, se-adună într-o parte

Și fac o listă lungă cu cei ce vor la moarte

Să meargă fără frică pentru avut obștesc.

FAMILIA LUI ALEX ȘTEFĂNESCU

Perioada universitară i-a oferit în schimb ocazia să își cunoască viitoarea soție, pe Domnița-Maria-Eugenia Andreiovici. S-au căsătorit în august 1970. Au decis să nu aibă copii, pentru că li s-a părut urât să ofere sistemului comunist un copil care să urmeze regulile, fiind șoim al patriei, pionier, utecist. După absolvirea facultății, au fost amândoi profesori la o școală din județul Suceava, însă au plecat după doar câteva luni la Constanța. El – la o revistă, ea – la Biblioteca Județeana. Din 1975 s-au stabilit în București. Alex Ștefănescu a continuat să scrie: mii de articole de critică literară și zeci de cărți.

ACTIVITATEA LUI ALEX ȘTEFĂNESCU

După 1990, Alex Ștefănescu a fost redactor la “România literară”, a înființat, alături de soția sa, editura “Mașina de scris”, a realizat emisiuni culturale pentru Realitatea TV, TVR Cultural, Trinitas TV.

Din “Jurnal secret” – Dezvăluiri complete 2003 – 2009:

3 martie 2003. Ar trebui scris un studiu despre ceea ce îţi poate cădea în cap când te plimbi prin Bucureşti, pe lângă blocuri cu multe etaje: coji de banane, mucuri de tigara aprinse, sticle de bere. Mie mi-a aterizat cândva pe creştet o pijama, ceea ce mi s-a părut un record de originalitate. Azi-dimineaţă însă recordul a fost bătut. Aflându-mă pe Calea Moşilor, mi-a trecut vâjâind pe lângă nas şi a căzut plescăind pe asfalt un ficat. Un ficat întreg, crud şi însângerat. Îmi place să cred că nu era de om. “ (Alex Ștefănescu)

OBSERVAȚII

A observat că tinerii de azi sunt apatici. Și era mâhnit. I-ar fi plăcut să împrăștie o explozie de exuberanță.

Alex Ștefănescu a observat și că scrisul de mână dispare încet-încet. Îi părea rău, însă găsise și explicația potrivită: “E păcat, dar mereu pierdem ceva ca să câştigăm altceva. Şi trăsurile erau frumoase, şi rochiile din secolul al XIX-lea. Şi hârtia dispare. Dar nu e tragic. Literatura nu e carte, e text, e o combinaţie de cuvinte. Textul poate fi scris şi pe zăpadă, şi pe computer. Hârtia o să rămână pentru cei mai rafinaţi.”

Alex Ștefănescu își dorea să fie înmormântat sub cireșul amar din curtea casei sale. În 2019, a ținut să precizeze: nu înainte de a muri! A decedat pe 25 februarie 2024.

Mi-a scris un cireș (Alex Ștefănescu)

„Dragă Alex, datorită ție exist. Nu ți-am mulțumit niciodată. Îți mulțumesc acum. Îmi amintesc perfect ziua în care m-ai cumpărat, împreună cu alți puieți, de la Stațiunea Pomicolă Băneasa…

Eram mai pipernicit decât alții și am observat chiar că ai stat o clipă pe gânduri când vânzătorul m-a adăugat mănunchiului de pomișori pregătit pentru tine. Dacă făceai atunci un gest de refuz, rămâneam în șanțul fără apă în care îmi petrecusem mai bine de o lună în așteptarea unui cumpărător și m-aș fi uscat complet.

Eram puțin strâmb, mă durea și locul unde fusesem altoit și mă resemnasem să mă transform într-un băț fără viață, care să fie aruncat până la urmă printre uscăturile destinate focului. Chiar aș vrea să-mi spui vreodată de ce anume, după un moment de ezitare, m-ai acceptat.

În grădină la tine, mi-ai ales un loc frumos, lângă o salcie plângătoare mlădioasă. Dar și mai mult m-a bucurat că m-ai plantat fără amânare, imediat după ce-ai ajuns acasă, ca și pe ceilalți puieți. Dacă uitai de noi, ceilalți poate mai rezistau, dar eu în mod sigur nu.

Era o primăvară prietenoasă, dar eu mă dezmeticeam cu greu. N-aveam deloc putere, arătam ca o nuielușă. Până și o vrabie dacă încerca să se așeze din zbor pe mine mă apleca până la pământ. M-am speriat când un arici m-a cercetat într-o noapte, credeam că vrea să-mi reteze tulpina cu dinții lui mărunți și ascuțiți. Dar el voia altceva, să ronțăie un gândac muribund din preajma mea. Oricum, m-am simțit mai liniștit când ariciul s-a retras și s-a ascuns în jnepenișul în care îl aștepta întreaga lui familie.

Mă udai în fiecare zi, cu apa pe care o scoteai cu găleata din puțul de alături, învârtind roata lui cu manivelă. Așteptam de fiecare dată cu înfrigurare momentul udării. Îți sunt recunoscător că ai făcut în jurul meu o adâncitură rotundă, de forma unui lighean, pentru ca apa să nu se împrăștie, ci să stea adunată la un loc și să pătrundă, lent, în pământ. Aveam rădăcini puține, pierdusem, când am fost extras din pepinieră, o parte din cele foarte subțiri, asemănătoare cu vasele capilare ale oamenilor, și tocmai acelea sunt importante. Când simțeam apa infiltrându-se încet în porii lor parcă prindeam viață. Și foloseam orice prilej ca să mi le extind, ca să mă fixez mai bine în pământ, dorind cu ardoare să nu te dezamăgesc.

În primăvara următoare mă simțeam mai bine înrădăcinat în livada ta și mi-au crescut cam 60-70 de frunze în plus. Eram emoționat când mă examinai, cu atenție și duioșie; îmi fremăta bietul meu frunziș chiar și dacă nu era nicio adiere de vânt.

Mă întrebam ce fel de om ești. Nu păreai un țăran. M-am speriat de moarte când te-am văzut, înarmat cu o cazma, scoțând din pământ un pui de cireș din aceeași generație cu mine, plantat în apropierea mea. Dar salcia mi-a șoptit, prin foșnetul ei mătăsos, că acel puiet era uscat cu totul, până în inima lui, și că nu mai putea fi salvat. Ai plantat în loc un vișin, cu care m-am împrietenit repede.

După încă un an, am dat primele flori. Te-ai bucurat și m-am bucurat că te-ai bucurat. M-am amuzat când le îndemnai pe albine să vină să polenizeze și florile mele. Țin minte chiar că odată le-ai alungat, cu un prosop, pe cele care roiau în jurul unui cais bătrân, plin de flori, și ai încercat să le îndrepți către mine. S-au împrăștiat și nu s-au supus voinței tale. Iar după un timp s-au întors la cais.

Până la urmă, totuși, niște albine rătăcite au polenizat și primele mele flori. Trei dintre flori au rodit. Ai fost foarte încântat, i-ai chemat și pe prietenii veniți în vizită la tine să vadă micile mele cireșe, încă verzi.

Erai foarte dornic să afli ce gust au fructele făcute de mine. Dar tocmai în acea primăvară ai plecat în străinătate pentru două săptămâni. Cele trei cireșe au început să se înroșească, iar eu voiam să ți le păstrez neatinse. Una însă a fost mâncată, imediat după ce s-a copt, de un graur gureș și lacom, care a înhățat-o venind în zbor razant. Iar pe celelalte două le-a luat în treacăt poștașul – care i-a adus Domniței o recomandată − și le-a mestecat absent, fără să fie atent la gustul lor.

Am plâns, dacă m-ar fi privit cineva cu atenție n-ar fi putut să înțeleagă cum au apărut picături de rouă pe un mic cireș în plină zi.

În primăvara următoare a venit în livadă un bărbat încruntat și hotărât, înarmat cu o foarfecă și cu un ferăstrău, care voia să-ți arate cum trebuie retezate crengile inutile ale pomilor. Ce păcat că nu pot să vorbesc! Strigam, în sinea mea: „Alex, nu există crengi inutile, oprește-l, Alex!”. Dar apelul meu rămânea mut. Când a ajuns lângă mine, mi-a prins vârful în mâna lui stânga și, cu mâna lui dreaptă, a clămpănit foarfeca asupra mea: „Trebuie scurtat serios, altfel se duce în sus și nu mai puteți culege fructele decât cu scara.” Tu ai strigat. „Nu! Nu! Nu vă atingeți de el!”.

Necunoscutul s-a simțit rănit în orgoliul lui de pomicultor: „Dar se duce în sus, nu v-am spus?” Replica ta, care mi-a mers la inimă, a fost: „Să se ducă! Asta aștept de la pomii mei! Gata, m-am lămurit. Nu mai am nevoie de serviciile dumitale. Du-te în plata Domnului!”Și omul dus a fost. Iar eu am înțeles pentru prima dată ce dorești de la mine. Am crescut în fiecare an cu încredere și entuziasm. Când te-am depășit în înălțime m-am simțit vinovat, dar tu m-ai privit încurajator. Apoi am crescut și mai și, fără nicio reținere. Mi s-au întărit și rădăcinile, explorând pământul de jur-împrejur, dar și în adâncime, până au ajuns la stratul freatic. Din acel moment n-am mai fost dependent nici de aspersor, nici de ploi. În cele din urmă i-am întrecut pe toți ceilalți cireși din livadă. Mi s-a rotunjit coroana și mi s-a apropiat foarte mult de pletele salciei plângătoare. Când bate vântul, ramurile ei subțiri se ating de vârfurile crengilor mele și mă simt străbătut de un fior pe care nu-l pot descrie în cuvinte (am aflat că nici voi, oamenii, nu puteți). Ai scris într-o carte a ta, știu din auzite, că o femeie devine neasemuit de frumoasă dacă stă sub un cireș înflorit ca să fie ninsă cu petale. Se transformă în câteva secunde în mireasă. De când ai scris asta, multe domnișoare te-au vizitat spunându-ți că vor să fie și ele ninse. De obicei, mă alegeai pe mine pentru această ceremonie, ceea ce mă făcea foarte mândru (dar stârnea și invidia celorlalți cireși). Ca să nu aștepți prea mult o adiere de vânt, mă scuturai tu ușor, iar eu îmi lăsam petalele să cadă lin asupra domnișoarelor. Așa se face că am apărut în multe fotografii.

Ai invitat în livadă de-a lungul timpului scriitori, actori, cântăreți, pictori, dansatori. Datorită ție am înțeles câte ceva din farmecul zeiesc al artiștilor. Puțini pomi au norocul ăsta.

Sunt foarte-foarte mulțumit la tine în livadă, n-am de ce să mă plâng. Coțofenele care și-au făcut un un cuib în crengile mele cele mai de sus (folosind ca material de construcție paie, crenguțe, chiar și sârme) sunt obraznice, dar simpatic-obraznice. Odată una ți-a furat un sandviș din farfuria de lângă tine, iar tu, în loc să te superi, te-ai amuzat.

Nu ți-aș fi scris niciodată, dacă nu te-aș fi auzit spunându-i Domniței, într-o seară, când stăteați amândoi pe banca de lângă mine, că, dacă mori, vrei să fii incinerat și mai vrei ca cenușa să-ți fie îngropată „sub acest cireș”. Și ai arătat spre mine. Cum să mori?! Nu pot să accept așa ceva pentru nimic în lume. Trebuie să refuzi să mori. Nu te resemna! De altfel, nu ai nicio boală gravă, ești doar trist și vrei, parcă, să ieși din joc. Gândește-te că, dacă ai muri, m-aș usca și eu imediat, de supărare. Și aș deveni și eu cenușă, pentru că aș fi folosit ca lemn de foc. Nu ți se rupe inima de mila mea?

Mai avem multe de făcut împreună. La anul am să rodesc pentru tine cum n-am mai rodit niciodată, am să fiu încărcat cu mii de cireșe roșii. Vor veni doamne și domnișoare să te ajute la cules, doamne și domnișoare zvelte, în stare să se suie pe scară. Iar tu ai să le ții scara. Ai să le auzi râzând copilărește, ai să le vezi culegând cireșele direct cu buzele de pe crengile mele. După plecarea lor, rămas singur în grădină, ai să te culci în iarbă, la umbra mea. Câte o rază de soare îmi va străbătate frunzișul și va ajunge, jucăușă, pe obrajii tăi. Tu te vei simți mângâiat și vei zâmbi.

Îți dai seama ce momente frumoase vom trăi împreună? Cum să ratezi, Alex, asemenea momente?”

Sursă foto

www.facebook.com (Alex Ștefănescu)