Cel mai mare sculptor român după Brâncuși, Ion Irimescu, a murit la 102 ani, pe 29 octombrie 2005.

Temele predilecte au fost maternitatea și muzica, folosind linia ondulată din Art Nouveau și spiritul creator Art Deco. Lucrările sale sunt îngrijite de Muzeul de Artă Ion Irimescu din Fălticeni. https://ionirimescu.wordpress.com/opera-maestrului-ion…/

“Poate să pară ceva paradoxal, spunea el, să n-ai copii și să ai cele mai multe «maternități»” ca subiecte“.

ION IRIMESCU și STATUIA lui STALIN

Statuia lui Sadoveanu (din Grădina Liniștii din Fălticeni) a fost turnată din bronzul obținut prin topirea statuii lui Stalin, demolată din Piața Aviatorilor din București în 1962. În timpul unei întâlniri pe care a avut-o cu Ceaușescu în 1975, sculptorul Ion Irimescu i-a spus acestuia că și-ar dori să realizeze statuia în mărime naturală a lui Sadoveanu, dar nu avea cantitea necesară de bronz. A doua zi, Ceaușescu i-a trimis statuia lui Stalin la atelierul său din București.

http://www.ziaristionline.ro/…/inedit-cum-l-a-topit…/

STUDII

Născut în 1903, pe 27 februarie, la Preuțești, Suceava, Ion Irimescu a absolvit Școala Națională de Arte Frumoase de la București. I-a avut ca profesori de sculptură pe Dimitrie Paciurea și Oscar Han (1924 – 1928) și a fost bursier la Școala Română de la Fontenay-aux-Roses de la Paris (1932 – 1934). De asemenea, a frecventat timp de șase luni Academie de la Grande Chaumiere.

ACTIVITATE

Din 1940, timp de 10 ani, a fost profesor la Institutul de Artă din Iași, iar din 1944, rector al Institutului. Următorii 16 ani a predat la Cluj, apoi a fost profesor de sculptură la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din București. Irimescu a fost membru al Asociației “Tinerimea Artistică” și membru onorific al Academiei Române. De asemenea, a fost și membru al grupării Moldova (alături de pictorii ieșeni Petre Hârtopeanu, Călin Alupi și Nicolae Popa). În timpul studenției, Irimescu a pictat biserica cu hramul Sf Mihail și Gavril din Oprișeni – Fălticeni.

Debutul său a avut loc după absolvirea facultății, în 1920, la Expoziția de Pictură și Sculptură din București, unde a participat cu lucrarea “Eden”. În 1932 a obținut Mențiunea de onoare a Societății Artiștilor Francezi, pentru lucrarea “Autoportret” expusă la Salonul de Primăvară de la Paris.

Activitatea expozițională a continuat cu Salonul oficial al Moldovei din Iași, Expoziția de Artă Românească din cadrul Bienalei de la Veneția, expoziția de sculptură contemporană de la Muzeul Rodin din Paris. Apoi a fost expoziții în Elveția, Finlanda, Ungaria, Germania, Rusia, Polonia, Franța, Suedia, Anglia, Italia, Turcia, Israel, Egipt.

Din 1978, timp de 12 ani, a fost președintele Uniunii Artiștilor Plastici din România.

MUZEUL ION IRIMESCU

Muzeul Ion Irimescu din Fălticeni reprezintă cea mai mare colecție permanentă de autor din România. Muzeul conține 314 sculpturi și peste 1000 lucrări de grafică și desen, biblioteca personală a artistului, albume de artă, cărți rare, tratate de artă, la care se adaugă locuința personală a maestrului și o valoroasă pinacotecă. Deschis în februarie 1975, muzeul adăpostește mai mult de jumătate din operele artistului. Lucrările din bronz, marmură, lemn, ghips, ceramică tratează teme istorice, filozofice, mitologice, religioase etc.

Clădirea are o istorie bogată, ce pornește în 1846, când vornicul Alecu Forăscu Botez și-a construit o clădire cu parter și șase camere. După o jumătate de secol, casa a fost mărită considerabil și a devenit Palatul Administrativ al Județului Suceava în 1909. Până în 1974, acolo și-au avut sediul pe rând Prefectura Județului Baia, Consiliul Popular Raional Fălticeni, Casa Pionierilor, Radioficării și Casa de Cultură.

Viața lui ION IRIMESCU sub PATRU REGIMURI POLITICE

“Irimescu a trăit și creat in timpul a patru regimuri: monarhist, fascist, comunist si democratic”. În autobiografia sa, sculptorul spunea: “Originea socială a tatălui meu Petru Irimescu a fost ţăran chiabur. Originea socială a mamei mele a fost mic burgheză […]. El a ţinut pământ în arendă, pentru agricultură şi a avut şi o moară ţărănească… Era un om foarte muncitor şi foarte zgârcit, aproape până la avariţie. Totuşi datorită nu ştiu căror cauze, chiar în anii de ascensiune capitalistă în anii după primul război mondial, tatăl meu a început să sărăcească treptat. Aceasta se întâmpla cam din anul 1920.

În anii următori a fost nevoit să-şi vândă moara. Nu a mai putut ţine în arendă spre cultivare pământ şi până la urmă a fost nevoit să-şi ipocheteze [ipotecheze] şi casa… În anii mei de adolescenţă, atunci când am fost student am cunoscut mari lipsuri în casa părintească.

Veniturile erau foarte limitate, atât cât producea o grădină cu pomi fructiferi (20-30 pomi). Mama ţinea în gazdă cu pensiune elevi de şcoală şi dădea cu chirie o cameră mobilată. Eu ca student am fost nevoit să-mi câştig existenţa pictând tablouri şi chiar o biserică (biserica din satul Oprişeni). Am fost nevoit să fac şi pe figurantul la Teatrul Naţional din Bucureşti”.

În anii ’50, a intrat în atenția Securității, bănuit de apartenență la mișcarea legionară, suspiciune neconfirmată însă niciodată. În 1956, în urma participării sale la Bienala de la Veneția, s-a decis că “a acționat ca un trădător de patrie”, ocupându-se și de “afaceri, transfer de valută și transport ilegal de corespondență”.

A fost etichetat astfel în urma eșecului Securității de a o racola pe soprana Virgina Zeani ca spion. Stabilită în străinătate dupa 1944, acesteia i se propusese sa facă spionaj pentru România. Soprana, prietenă de familie cu sculptorul, s-a întâlnit cu acesta la Bienală și i-a cerut sfatul. Irimescu a sfătuit-o să nu accepte.

„Într-o seară a bătut cineva tare la uşă. Speriat am întrebat cine este, mi s-a răspuns că Securitatea! Mi s-a ordonat să deschid imediat uşa. Tocmai venisem dintr-o călătorie în Italia. Am fost întrebat dacă o cunoşteam pe Virginia Zeani. […]

Pentru că am stat de vorbă în Italia cu Virginia Zeani şi nu am dat relaţii clare despre ea Securităţii, am fost arestat pe loc şi aruncat într-o celulă. Credeam că nu mai scap de acolo, însă soţia mea, săraca Jeniţa, s-a zbătut, a intervenit pe nu ştiu unde şi după o
noapte şi o zi am fost eliberat din arest…”

În ceea ce privește arta sa, Irimescu spunea: „Arta mea în general a fost creată în timpuri nefavorabile, spre deosebire de prima ei perioadă, când au fost timpuri mai fericite, sub regele Carol al II-lea de exemplu”.

Într-un interviu, Ion Irimescu își amintea despre întâmplările din război:

Mi-a plesnit un focos de grenadă, …, era Primul Război Mondial. Mi-a stricat mâna… Şi a venit şi războiul, şi am făcut şi războiul. Am fost cu armatele româneşti, sub asistenţa nemţilor, până aproape de Cotul Donului, într-un sat unde s-a oprit. .. Şi am făcut aproape un an de zile pe front, îndurând toate rigorile şi toate mizeriile, că eram soldat fruntaş. Ofiţerii o duceau mai bine, că mâncau la popotă, eu, la cazarmă, aşa, cu soldaţii. Dormeam şi eu pe unde puteam. Iarnă grea în Rusia. Dar, în fine, au trecut toate...

…mi-a plăcut meseria asta de profesor, pentru că era legată de toate intenţiile mele sculpturale. Am avut elevi, studenţi destul de buni, unii au rămas în artă, în sculptură, alţii s-au pierdut datorită vitregiei vieţii. S-au dus profesori prin provincie şi s-au pierdut. N-au mai lucrat…

Am fost profesor de desen şi caligrafie la Liceul „Aurel Vlaicu„ din Bucureşti vreo câţiva ani. Însă, sigur, căutam ca să nu mă încadrez în mentalitatea corpului profesoral care, în fine, la terminarea orelor ştiu că aveau obiceiul… că în drum era o bodegă unde mergeau să mai bea un pahar de vin, să discute, dar asta se prelungea şi atunci strica tot rostul. Şi cum terminam orele, puneam catalogul pe masă, semnam şi plecam repede ca să nu mă întâlnesc cu ăia să mă antreneze la aceste discuţii la un pahar de vin.”