Există case cunoscute mai ales datorită proprietarilor. Și există case care, după mai bine de un secol, ajung să fie mai cunoscute decât cei care le-au locuit. PLAN 4, casa de pe strada Plantelor nr. 4 este una dintre ele.
Astăzi o știm drept PLAN 4, centru cultural și spațiu deschis publicului.
Dar înainte de PLAN 4 a fost casa căpitanului Dimitrie Pandele: o locuință ridicată în 1891, completată în 1897 cu un corp secundar și o grădină, într-o zonă a Bucureștiului de sfârșit de secol XIX în care se întâlneau militari, medici, profesori, scriitori, ingineri și oameni de afaceri.
Astăzi, unul dintre lucrurile care impresionează la PLAN 4 este și felul în care vechiul și noul au fost puse să conviețuiască fără ca unul să-l anuleze pe celălalt. Decorațiunile originale, picturile, stucaturile, vitraliile și detaliile arhitecturale nu sunt transformate într-un decor de muzeu, ci coexistă cu mobilier contemporan, ale cărui forme și o uimitoare cromatică aduc casa în prezent.
Tonurile moderne ale pieselor de mobilier creează contraste surprinzător de elegante cu pereții și ornamentele de secol XIX. Este o combinație care arată că o casă istorică poate fi vie, actuală și folosită, fără să fie obligată să renunțe la ceea ce o face valoroasă.
Casa a păstrat amintiri. Proprietarul a rămas cunoscut, în schimb, mai ales în câteva documente de arhivă.
Știm că Dimitrie Pandele s-a născut în 1843, în zona Mântuleasa, s-a înrolat în armată în 1861 și a participat la Războiul de Independență. După aproximativ 25 de ani de carieră militară, s-a pensionat în 1886. Apoi a făcut ceva mai puțin spectaculos pentru manualele de istorie, dar foarte interesant pentru povestea acestei case: s-a ocupat de construcții.
În 1891, căpitanul Pandele își ridică propria locuință, pe str Plantelor. Nu se știe unde a locuit înainte. În 1897 adaugă fostul grajd, o construcție neobișnuită prin turnul său, devenit ulterior reper vizual al străzii. Cercetarea arhitecturală indică și existența unei alte construcții realizate de Pandele, o casă de raport pe Bd. Carol, ceea ce sugerează că după pensionare nu a construit doar pentru propria familie, ci a intrat și în zona investițiilor imobiliare. Și aici începe partea aproape frustrantă a poveștii. Casa din str Plantelor ne-a lăsat mai multe informații despre Pandele decât au reușit arhivele să păstreze.
Nu știm suficient despre familia lui. Nu există, în sursele publice consultabile, o biografie completă (soție, copii, relații de familie, traseul ulterior complet al proprietății). Nici adresa exactă a casei de raport de pe Bd. Carol nu este, deocamdată, suficient de bine documentată.
Casa din str Plantelor ne “vorbește” astăzi prin PLAN 4.
Este o casă care a vrut întotdeauna să arate bine. Imobilul este un exemplu rar de locuință burgheză bucureșteană de la sfârșitul secolului al XIX-lea. PLAN 4 nu este o reședință aristocratică de pe Calea Victoriei și nici nu încearcă să concureze cu marile palate ale orașului. Este, mai degrabă, imaginea unei categorii sociale care își câștigase un anumit statut și voia să îl exprime prin propria locuință.
Arhitectura este eclectică, cu fațade poligonale, ferestre bogat decorate, intrare monumentală și mansardă. Proprietatea are deschidere atât spre strada Plantelor, cât și spre actuala stradă Pictor Alexandru Romano.
Mansarda păstrează și ea întâlnirea dintre istorie și intervenția contemporană.
Scara modernă, cu structură și suprafețe vitrate, creează un contrast spectaculos cu arhitectura veche a casei și face legătura între nivelurile clădirii fără să imite ceea ce exista în secolul al XIX-lea. Este unul dintre acele detalii prin care restaurarea nu încearcă să facă timpul să dispară, ci îl lasă vizibil: vechiul rămâne vechi, iar intervenția nouă este recunoscută ca atare.
La polul opus, pivnița ne coboară într-o zonă mult mai pragmatică a vieții de odinioară
Aici putem înțelege că o asemenea reședință nu însemna doar saloane decorate și camere de primire, ci și o întreagă infrastructură domestică (pivniță cu instalații de răcire, bucătărie, spațiu care astăzi se numește cameră tehnică, ce adăpostea instalațiile de încălzire, ventilare și control al temperaturii clădirii).
Fosta bucătărie spune, poate, cel mai bine povestea acestei infrastructuri.
Casa avea un circuit dedicat, astfel încât mâncarea pregătită în bucătărie să poată ajunge în sufragerie fără ca traseul cotidian al personalului să se amestece cu spațiile reprezentative ale casei.
Nu era doar o chestiune de confort, ci și de igienă, dar și de organizare socială, tipice unei locuințe burgheze de la finalul secolului al XIX-lea. Astăzi, când privim aceste spații, putem reconstitui astfel nu doar arhitectura casei, ci și gesturile foarte concrete ale unei zile de acum mai bine de un secol. Liftul dedicat nu s-a păstrat, dar ușița care închidea circuitul este martorul perfect.
Iar în spate se află corpul secundar, fostul grajd, cu turnul său neobișnuit.
Nu este doar o anexă utilitară pe care astăzi o trecem repede cu vederea. Turnul făcea parte din arhitectura dependințelor burgheze de la sfârșitul secolului al XIX-lea și devenise un reper al străzii.
Dar adevărata surpriză este în interior.
Acolo apar picturi murale în ulei, stucaturi, picturi decorative care imită tapetul sau esențe prețioase de lemn, uși pictate, vitralii, sobe de teracotă, bronzuri și feronerii. Unele picturi sunt semnate de Franz Eichele, iar ansamblul păstrează o varietate neobișnuit de mare de arte decorative specifice epocii.
Cu alte cuvinte, Pandele nu și-a construit pur și simplu o casă în care să locuiască. Și-a construit o imagine despre cum trebuia să arate o casă respectabilă în Bucureștiul anului 1891.
Mântuleasa de atunci nu era doar Mântuleasa din poveștile de azi.
Când auzi astăzi „Mântuleasa”, te gândești inevitabil la literatura lui Mircea Eliade, la străzi vechi, case misterioase și Bucureștiul care pare că ascunde câte ceva după fiecare poartă. Dar cartierul real de la sfârșitul secolului XIX era, înainte de toate, un cartier locuit. Zona Mântuleasa este una dintre acele bucăți de București în care istoria pare să se fi strâns laolaltă. În apropiere se află biserica Mântuleasa sau vechiul cartier Negustori.
În aceeași zonă apar în documentele epocii nume care spun multe despre societatea bucureșteană de atunci: Johann Rieber, fabricant de trăsuri de lux; Emil Grigorovitz, filolog și scriitor; Albert Léautey, profesor și scriitor; generalul Bădulescu; ingineri, colonei, medici, profesori, scriitori, negustori și alți reprezentanți ai profesiilor liberale. Vizavi de proprietatea lui Pandele se afla Sanatoriul „Caritatea”, al doctorului Alexandru Șuțu, locul în care avea să moară Mihai Eminescu.
Așadar, dacă am putea scoate astăzi casa din strada Plantelor și să o punem pentru o clipă înapoi în anul 1891, nu am vedea o clădire izolată într-un cartier vechi. Am vedea o mică lume urbană în formare. Și Pandele făcea parte din ea.
Apoi a venit anul 1950.
Odioasa perioadă a pus în mișcare decretul de naționalizare care a schimbat radical statutul unor asemenea proprietăți. Statul se substituia foștilor proprietari, iar locatarii imobilelor naționalizate deveneau chiriași ai statului.
În cazul casei de pe Plantelor, cercetarea restauratorilor arată că după naționalizare au fost repartizate mai multe familii de chiriași, care nu dispuneau de mijloacele necesare pentru întreținerea unei asemenea clădiri. Și nici de respectul cu care locuise aici familia Pandele. În timp, mai ales după naționalizare, au apărut numeroase intervenții improprii: compartimentări, zidiri și deschideri agresive, instalații montate aparent, modificări ale exteriorului și acoperirea decorațiilor originale cu straturi de vopsea (nu e singurul caz, nu?). În 2017, ansamblul ajunsese într-o stare avansată de degradare.
Nu transformăm această parte a poveștii într-o acuzație adresată oamenilor care au locuit acolo. O familie care primește un spațiu într-un sistem în care proprietatea nu îi aparține și în care resursele pentru întreținerea patrimoniului lipsesc, nu este același lucru cu un restaurator care cunoaște valoarea unui ornament și decide să îl acopere.
Problema a fost schimbarea brutală a statutului și a modului de folosire a clădirii. Casa construită pentru o singură familie a ajuns să fie împărțită, adaptată și modificată pentru alte nevoi. Să nu credeți că Pandele construise o locuință uriașă. Încăperile nu erau nici ultra-generoase, nici în număr mare. Spațiul satisfăcea doar nevoile normale ale unei familii (dormitor, sufragerie, seră, birou, sală de bal, zonă tehnică, bucătărie, pivniță).
Curtea a fost gândită cu aceeași precizie inginerească. Teiul gigantic (unul dintre cei mai mari din București) are o coroană superbă, spațiul verde despărțea elegant corpurile, iar mica fântână din mozaic aducea răcoarea necesară.
Încet-încet, pereții au început să uite. Sau, mai exact, să ascundă.
Casa care și-a pus poveștile sub vopsea
Una dintre cele mai fascinante părți ale restaurării proiectului PLAN 4 este tocmai aceasta: ceea ce părea pierdut nu era întotdeauna pierdut. În timpul cercetărilor și al intervențiilor au ieșit la iveală decorații ascunse sub straturi succesive de zugrăveală. Restaurarea nu a însemnat pur și simplu să dai o clădire veche cu lavabilă într-o culoare mai elegantă. A însemnat să întrebi fiecare suprafață:
Ce era aici înainte? Existau alte ornamente? Ce culoare? Cum erau ușile? Dar desenele? Ce funcțiune aveau? Care strat este original și ce strat aparține unei intervenții ulterioare?
Asta este diferența esențială dintre renovare și restaurare. Renovarea spune: „Cum facem să arate bine?”. Restaurarea trebuie să întrebe mai întâi: „Ce a fost aici și de unde știm?”
În cazul proiectului Plan 4, cercetarea, consolidarea, conservarea și restaurarea s-au desfășurat între 2017 și 2024, iar rezultatul a fost recuperarea unui ansamblu considerat un exemplu reprezentativ pentru locuirea burgheziei mijlocii bucureștene de la sfârșitul secolului XIX. Casa nu a fost doar reparată. A fost citită. Pentru că o casă poate fi un document.
Poate că acesta este unul dintre cele mai bune motive pentru care asemenea locuri ar trebui vizitate de copii, tineret.
Un copil care intră într-o casă istorică nu trebuie să învețe doar că „aceasta este o casă din 1891”. Poate învăța să pună întrebări.
De ce are casa forma aceasta? Exista un turn? De ce? Unele camere au cromatică sau decorații diferite? De ce? Dar ușile de ce sunt pictate? Ce rol avea vitraliul de aici? De ce a fost acoperit un desen? În ce scop a fost zidită o deschidere? De ce s-a păstrat un lucru și s-a pierdut altul? CINE locuia aici? Cum își câștiga existența? Cum arăta familia lui? Cine a folosit casa după el? Ce s-a întâmplat cu ea în comunism?
Și, poate cea mai importantă întrebare: Cum știm toate aceste lucruri?
Din documente, planuri, fotografii, urme de pe pereți, materiale, straturi de vopsea, obiecte, comparații cu alte clădiri și, uneori, din ceea ce descoperim exact acolo unde nu ne așteptam. Casa devine astfel un document tridimensional. Lecția pe care o poate primi o clasă aici nu încape într-un manual.
O vizită la PLAN 4 poate fi, fără prea mult efort, o lecție de istorie, arhitectură, arte vizuale, educație civică, urbanism și chiar metode de cercetare.
Nu în sensul unei vizite în care un adult vorbește, iar copiii ascultă. Ci în sensul unui mic exercițiu de investigație.
„Găsiți trei lucruri care nu ar fi putut exista în această casă în 1891.” „Găsiți un element care pare original în PLAN 4.” „Găsiți un loc unde se vede că s-a intervenit ulterior.” „Ce ne spune această cameră despre oamenii care locuiau aici?” „Dacă ați găsi un obiect ascuns într-un perete, ce întrebări ați pune?”
Dintr-o dată, patrimoniul nu mai este o colecție de date de memorat. Devine ceva ce trebuie descoperit. Iar asta schimbă complet felul în care un copil privește orașul. Există o idee pe care o aud destul de des în jurul educației culturale: copiii trebuie duși în străinătate ca să vadă lumea. Sigur că da. Parisul, Roma, Viena, Londra, Florența, Praga sau orice alt punct turistic pe care o familie sau o școală își permite să îl descopere împreună merită văzute. Dar primul exercițiu de a „vedea lumea” ar trebui să înceapă acasă.
Vizita la PLAN 4 este complet GRATUITĂ.
Un copil poate ajunge la Paris, poate fotografia Turnul Eiffel, poate intra la Luvru și se poate întoarce acasă cu sute de imagini fără să fi învățat, de fapt, cum se citește un oraș. De aceea, poate că înainte de prima excursie la Paris ar merita o excursie pe Plantelor, la PLAN 4. Nu pentru că Bucureștiul este mai important decât Parisul. Ci pentru că Bucureștiul poate fi un foarte bun antrenament pentru Paris.
Dacă un copil învață aici să întrebe cine a construit o clădire, de ce arată într-un anumit fel, cine a locuit în ea, ce s-a schimbat, ce s-a pierdut, ce s-a restaurat și de unde știm toate acestea, atunci când va ajunge la Paris nu va vedea doar monumente. Va începe să le citească.
Și există încă un detaliu care face totul și mai frumos. PLAN 4 poate fi pus în dialog cu alte case bucureștene sau din alte localități, în care restaurarea a scos la iveală povești ascunse.
La Casa Ion Mincu, restauratorii au găsit în spatele unui lambriu șapte scrisori din anii ’50 și, în alt loc, desene de șantier ale lui Mincu. Într-o încăpere fusese chiar depozit de cizme, iar casa trecuse, asemenea multor clădiri istorice, prin mai multe destinații și serii de locatari. Este o lecție extraordinară pentru un copil. Pentru că pereții nu sunt întotdeauna doar pereți. Uneori sunt arhive. Uneori ascund o scrisoare. Alteori un desen. Alteori o pictură acoperită cu două straturi de vopsea. Iar uneori păstrează doar urma unei uși care nu mai există.
Și mai există o asociere vizuală interesantă cu Casa Iulia Hașdeu din Câmpina: luminatorul. La castelul construit de B.P. Hasdeu, luminatoarele au un rol important în felul în care este perceput interiorul; surse despre castel notează că, exceptând camera de spiritism, încăperile aveau luminator. La Plantelor 4, luminatorul aparține unui alt tip de arhitectură și unei alte concepții, dar este încă un exemplu bun pentru copii despre felul în care lumina poate deveni parte din arhitectură, nu doar ceva care „intră pe fereastră”.
Nu pretindem că una dintre case a copiat-o pe cealaltă. E suficient să le punem una lângă alta și să întrebăm: De ce au vrut oamenii de acum mai bine de un secol lumină venită de sus?
Așa începe o discuție.
Păcat că am păstrat casa mai bine decât povestea omului. Poate cea mai melancolică parte a acestei istorii este chiar Dimitrie Pandele. Avem casa lui, anul construirii, cariera militară. Știm că a participat la Războiul de Independență, că s-a pensionat și apoi s-a ocupat de construcții, că a construit casa de pe Plantelor și că a ridicat în 1897 grajdul cu turn. Știm că a existat și o casă de raport pe Bd. Carol.
Și apoi apar golurile. Unde era exact cealaltă casă? Cine era soția lui? A avut copii? Ce s-a întâmplat cu familia? Cine a locuit în ea înainte de 1950? A știut cineva că sub vopsea mai există ceva? Cine a văzut picturile înainte să fie acoperite?
Unele dintre aceste întrebări vor putea fi poate lămurite prin cercetare arhivistică. Altele poate că nu vor mai avea niciodată răspuns. Și aici este paradoxul. Casa lui Pandele a supraviețuit prin proiectul PLAN 4. Pandele însuși, ca personaj istoric, s-a subțiat aproape până la dispariție. O casă întreagă a rămas să vorbească în locul lui. Poate că tocmai de aceea merită să o ascultăm.
Nu toate călătoriile trebuie să înceapă cu avionul.
Într-o vreme în care educația culturală este asociată foarte ușor cu excursiile în străinătate, PLAN 4 oferă un argument simplu pentru o altă ordine a lucrurilor. Mai întâi înveți să observi. Apoi înveți să compari. Apoi începi să înțelegi. Și abia după aceea călătorești altfel. O vizită aici spune că și locul în care trăim merită privit cu atenție. Că o stradă pe lângă care trecem în fiecare zi poate avea 130 de ani de istorie. O casă poate ascunde sub vopsea o poveste. Iar o anexă cu un turn poate spune ceva despre stilul de viață al unei familii.
Naționalizarea nu este doar un cuvânt din manual, ci un eveniment care a schimbat concret destinul unor clădiri și al oamenilor care locuiau în ele. Că restaurarea nu înseamnă să faci ceva vechi să pară nou. Și că istoria nu se găsește numai în vitrinele muzeelor. Uneori este chiar în peretele din fața ta.
PLAN 4 nu este doar o casă restaurată.
Este un exemplu rar de locuire burgheză bucureșteană de la sfârșitul secolului XIX. O casă care a trecut prin naționalizare, prin schimbarea destinațiilor, compartimentări și intervenții care au acoperit sau au distrus o parte din ceea ce fusese construit înainte. Este o casă care a fost cercetată, consolidată, conservată și restaurată, pentru ca astăzi să poată fi din nou văzută. Dar poate cel mai important este că rămâne o casă care ne arată cât de ușor putem pierde nu doar clădirile, ci și poveștile oamenilor care le-au construit.
Merită vizitată. Merită povestită. E nevoie doar de o stradă veche, de o ușă, de un luminator și de suficientă curiozitate ca să te întrebi: „Ce a fost aici înainte?”. Ghidul este excepțional, iar poveștile lui nu vor fi uitate ușor.
You must be logged in to post a comment.