Pe măsură ce mă apropiam de Amara, îmi reveneau în minte toate reacțiile pe care le auzisem de-a lungul anilor atunci când spuneam că vreau să ajung aici. Aproape că le puteam anticipa. „Amara? Serios? Dar de ce tocmai acolo?” Pentru mulți, o vacanță reușită înseamnă un loc despre care se vorbește pe rețelele sociale. Amara e una dintre acele stațiuni despre care se vorbește rar și, de cele mai multe ori, cu un zâmbet ușor condescendent.
Și de această dată, întrebarea a venit firesc. Răspunsul nu era însă la fel de simplu. Pentru că nu, nu sunt din zonă, nu am rude la Amara, nu am copilărit pe malul lacului și nu am petrecut veri întregi în stațiune. Deși legătura mea cu acest loc s-a născut cu mult înainte de a-l vedea.
Nu mă temeam că locul va dezamăgi. Mă temeam că, dacă voi spune că am mers până în Bărăgan ca să văd un lac sărat și o stațiune balneară, voi primi inevitabila întrebare: „Bine, dar DE CE? Ce e atât de special acolo? De ce nu o destinație mai exotică, mai vestită, mai instagramabilă” și va trebui să explic de ce eu cred că locul mai are încă ceva de spus.
Aveam patru ani și călătoream pe bancheta din spate a mașinii mamei mele.
În brațe țineam o hartă rutieră. Învățasem deja să citesc și descoperisem o nouă formă de aventură: toponimele. Le urmăream cu degetul pe hartă, încercând să înțeleg drumurile, distanțele și lumea care se ascundea dincolo de ele. România îmi apărea ca un teritoriu misterios, alcătuit din mii de povești comprimate în câteva cuvinte tipărite.
În acei ani, posibilitățile de călătorie erau limitate. Rația lunară de benzină nu lăsa loc pentru suficiente escapade spontane. Tocmai de aceea, harta devenise o fereastră către locuri pe care puteam doar să mi le imaginez. Și atunci am descoperit un nume: Amara.
De ce m-a fascinat Amara?
Poate prin sonoritatea lui neobișnuită. Sau distanța mică de București – doar câțiva centimetri pe hartă. Poate contrastul dintre sensul cuvântului și promisiunea unui loc pe care nu-l cunoșteam. Sau poate una dintre acele conexiuni misterioase pe care mintea unui copil le face fără să le poată explica. Cert este că, dintre sutele de localități desenate pe hartă, Amara a rămas.
Anii au trecut. Drumurile mele s-au înmulțit, iar multe dintre locurile visate în copilărie au devenit realitate. Și totuși, Amara a rămas undeva, într-un colț al memoriei, asemenea unei promisiuni neterminate.
Am ajuns aici pentru prima dată după aproape 50 ani.
Veneam de la Babadag, însoțind o delegație britanică. Mergând spre București, urma să luăm prânzul la Slobozia. Am realizat că mă aflu la mai puțin de 10 km de EA. Am încercat: “Ce ar fi să mâncăm într-o stațiune?” Propunerea mea a fost primită cu entuziasm.
După-amiaza liniștită de câmpie își răsfrângea lumina în tonalități argintii peste luciul lacului. Dar până la lac, primul contact a fost cu drumul acela mărginit de arbori înalți, care te scot brusc din perspectiva nemișcării specifice Bărăganului, unde până și vântul pare să-și măsoare pașii. Iar înainte, fusese intrarea în ceva ce părea doar un sat.
Șoferul nu cunoștea locul. Vizita fusese hotărâtă spontan, așa că nu apucase să studieze traseul. Părăsind DN2C, am intrat în Amara dinspre Slobozia, convinsă că lacul avea să se lase zărit imediat. Nu a fost așa.
Pentru o clipă am fost puțin dezamăgită.
Am trecut de primele clădiri și am continuat mai mult decât trebuia. Am ratat accesul spre stațiune, înaintând tot mai adânc în zona rezidențială. Înaintea mea nu se deschidea locul pe care mi-l imaginasem, ci case de câmpie, cu un singur nivel, unele tare cochete, Oficiul Poștal, magazine, un bloculeț cu vreo 2 etaje. Nimic nu trăda faptul că, la mică distanță, se află una dintre cele mai cunoscute stațiuni balneare din România.
Am înțeles că ne rătăciserăm și am întors. Revenind pe DN2C, am observat indicatorul pe care îl rataserăm. Am virat pe str Lacului, principala cale de acces către zona turistică. Vegetație de Bărăgan, case similare celor dinainte, poate ceva mai moderne, apoi primul hotel, pe partea dreaptă. Heaven.
Și brusc, aerul a mirosit amărui.
Cel puțin pentru mine. După câteva minute, la prima intersecție, indicatoarele ne-au confirmat că suntem pe drumul cel bun. Am virat dreapta, pe Prelungirea Libertății și, la scurt timp, am observat complexul Evergreen, care ne confirma că ne apropiam.
Promisesem că vom lua prânzul la un complex din stațiune și Evergreen, construit chiar pe malul lacului, a fost locul perfect.
După masă am colindat prin stațiunea ialomițeană. De acum, drumul părea să coboare firesc spre lac. Abia atunci am avut senzația că am intrat cu adevărat în Amara. Câțiva pași mai târziu s-a deschis în fața noastră plaja.
Și atunci s-a întâmplat.
Înainte să văd apa, am avut impresia că o simt. Aerul părea diferit, cu o ușoară urmă de sărat-amar. Poate a fost doar autosugestie, poate emoția întâlnirii. În definitiv, vedeam pentru prima dată Lacul Amara. Câteva clipe mai târziu, printre copaci (și niște construcții de care mă puteam lipsi), a apărut plaja. În sfârșit, Amara pe care venisem să o descopăr începea să se arate.
Acea primă vizită a avut loc în octombrie, când stațiunea nu mai este la fel de animată ca vara. În ziua aceea însă era foarte cald. Avea să fie ultima zi de plajă a acelei toamne. Am coborât. Britanicii erau curioși să descopere locul de care le vorbisem. Șoferul a rămas să parcheze. Noi am plecat pe jos. Pe plajă, de-a lungul lacului, apoi prin parcul din fața hotelurilor vechi, din perioada comunistă. Era liniște și o atmosferă relaxantă.
Unul dintre britanici și-a contactat pe loc agentul de turism și l-a întrebat dacă știe de stațiune. Habar n-avea, evident. Om de afaceri cu experiența vacanțelor pe toate continentele, britanicul a fost scandalizat: “Bine, dar locul ăsta este extraordinar. De ce nu îl promovați?” Ei, aici nu am mai avut răspuns. În vara următoare, am primit un email: “Am recomandat Amara câtorva prieteni. Au fost, s-au întors și sunt încântați. Mulțumim că nu ne-ai lăsat atunci să ne limităm la Slobozia.”
Două veri mai târziu, am revenit și eu la Amara
Nu din curiozitate și nici din dorința de a verifica dacă prima impresie fusese corectă. M-am întors așa cum te întorci la un prieten vechi. Un prieten pe care, în mod ciudat, simți că îl știi de o viață, chiar dacă întâlnirea a avut loc abia ieri. Pentru că povestea Amarei nu este doar despre un lac cu proprietăți vindecătoare sau despre una dintre cele mai vechi stațiuni balneare ale României.
M-am bucurat că întrebarea “De ce Amara?” nu fusese rostită cu superioritatea celui care măsoară valoarea unui loc în numărul de like-uri sau de fotografii spectaculoase pe care le poate aduna. Era o întrebare sinceră, venită de la cineva care avusese norocul să copilărească acolo și care nu-și imagina – sau poate nu îndrăznea să creadă – că Amara ar putea însemna ceva și pentru un străin. În mintea interlocutorului meu, oamenii se întorceau la Amara doar din nostalgie. Pentru amintiri, copilărie, părinți, bunici, prieteni. Nu pentru că ar fi ales, în mod conștient să descopere stațiunea.
Mi-am dat seama atunci cât de mult s-a schimbat felul în care călătorim. Alegem des destinații care dau bine în fotografii și prea rar locuri care spun o poveste. Am devenit, fără să ne dăm seama, captivi ai tendințelor, ai recomandărilor online și, cel mai trist, ai nevoii de validare. Uneori nu mai vizităm un loc pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce cred ceilalți despre el.
Amara nu este, probabil, cea mai instagramabilă stațiune din România.
Și tocmai de aceea are șansa de a rămâne autentică. Nu încearcă să epateze. Nu promite luxul ostentativ. Oferă altceva: liniște, spațiu, memorie și un lac care și-a dovedit valoarea cu mult înainte să existe rețelele sociale. Poate că stațiunea mai are multe de recuperat. Poate că încă mai sunt investiții de făcut. Dar, înainte de toate, cred că are nevoie să fie privită fără prejudecăți. Pentru că uneori cele mai valoroase locuri nu sunt cele care strâng cele mai multe aprecieri, ci cele care reușesc, în liniște, să rămână.
Surse foto
You must be logged in to post a comment.