Mița biciclista
Nu, „Mița Biciclista” nu a fost porecla mea, dar mi-a venit în minte pentru că era frecvent folosită cu ani în urmă. Acum, puțini își mai amintesc de Maria Mihăescu (1885 – 1968), prima femeie care făcea ciclism prin București ca să-și mențină silueta. Cu siguranță, și ea a avut un înger păzitor. Conducea mașina, trăsura, purta pantaloni și folosea o bicicletă cu ghidon de argint. Comportamentul nonconformist, uneori chiar scandalos, i-a adus critici aspre. Astăzi, numele ei mai este legat doar de faimosul imobil din București.
Când viața îți ia cu o mână și-ți dă cu două
Dar știți cum e viața. Îți ia cu o mână și-ți dă cu două. Am renunțat la hochei în favoarea ciclismului. Am renunțat la un sport periculos, dar nici cu bicicleta n-am scăpat de necazuri. Echipamentul de protecție nu era purtat nici la competiții, nici pe stradă. Bietul înger păzitor! Mi-am dorit mult o bicicletă de curse! Avusesem o tricicletă care gonea zilnic pe trotuar, pe lumină și pe întuneric. Curtea era prea mică. Îmi trebuia o pistă.
Nici următoarea bicicletă nu m-a dus la concurs. N-a fost să fie. N-am apucat să mă antrenez pentru curse, când s-a ivit ocazia pe care n-am vrut s-o ratez. Si, cum mâncam jăratec ca să câștig, am reușit calificarea și am participat la proba finală. Era un concurs organizat cu ocazia unei sărbători naționale. Startul s-a dat la Casa Scânteii, iar sosirea și festivitatea de premiere au avut loc în Piața Revoluției (denumită Piața Republicii și Piața Gheorghe Gheorghiu Dej, în perioada comunistă).
Un personaj cu fes și cizme de cauciuc bântuia cartierul.
Nu am fotografii din acea perioadă. Pentru o fotografie reușită trebuia să stai pe loc. Tata, era un fotograf experimentat și pasionat, dar nu putea ține pasul cu mine. În plus, eram la acea vârstă când nu-mi mai plăcea să fac fotografii. Ochi dați peste cap, strâmbături. Tot tacâmul cu care vine pre adolescența.
Acum regret, dar mi-au rămas amintirile. Am păstrat fotografiile care nu mă pun într-o lumină nefavorabilă. Asta, în care apare acest personaj cu fes și cizme de cauciuc, a scăpat. Fără să mă schimb de uniformă, bântuiam cartierul, imediat după cursuri.
Spre disperarea mamei, o femeie extrem de elegantă, îmi băgam pantalonii în niște cizme înalte de cauciuc și pedalam până la epuizare. De-abia după aceea mâncam și-mi făceam lecțiile. Dar să revenim la concursuri.
La start, biciclete de stradă, de curse și semi-cursiere. Și un înger păzitor dedicat
Țin minte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Eram câteva zeci de copii, băieți și fete de vârste apropiate. Unii cu biciclete de stradă, alții cu biciclete de curse sau semi-cursiere. Eu aveam o bicicletă Möve. Bicicleta Pegas nu se fabricase încă. Era roșie, eye-catching, cum am spune acum, dar era dotată pentru oraș, cu far și ochi de pisică, sonerie, coșuleț în față și portbagaj pe roata din spate. Aveam de învins ceva greutate suplimentară. Aș fi vrut s-o folosesc pe a mamei care era un Diamant suplu și ușor, dar n-ajungeam la pedale.
Așadar, călare pe bicicleta mea robustă, priveam cu invidie sau mai curând cu dezaprobare faptul că trebuia să mă confrunt cu copii mai mari, cu biciclete mai potrivite pentru un concurs de viteză. Am înlocuit rapid gândul păcătos cu planul de a învinge (un înger păzitor intervenise cu siguranță). Orice ar fi. Și am câștigat locul II. La sosire, nu mă mai țineam pe picioare, tiroida și inima dădeau să pleznească.
Nedreptatea
Dar cel mai mult voiam să reclam nedreptatea. Câștigătoarea locului I era fiica unui campion la ciclism. Folosise o bicicletă de curse, iar tatăl, care era unul dintre organizatori, a condus plutonul desprins de grupul mare dintr-o motocicletă cu ataș, în spatele căreia pedala fără nicio grijă chiar fiica sportivului.
Am refuzat să urc pe podium, dar n-am refuzat diploma și premiul. Nu mi-am pierdut încrederea în mine, însă după doar câteva zile am primit o altă „provocare” din partea unui coleg. Eu eram în clasa a V-a, el cu doi ani mai mare. Participase și el la concurs, dar nu câștigase nimic.
Așa că s-a gândit să lanseze o minciună pentru a-și masca eșecul. Spiritul dreptății s-a activat imediat. Și i-am aruncat mănușa. „Spui că am trișat la concurs? Te provoc la o întrecere între noi doi, aici pe Vatra Luminoasă!” De întrecut, l-am întrecut, dar nu s-a terminat cu bine. Și totuși, fusesem din nou protejată de mult încercatul meu înger păzitor.
Cum scoți un copil de sub roțile troleibuzului
Întrecerea printre mașini (puține, ce-i drept) s-a terminat în fața unui troleibuz. De fapt, chiar sub roțile troleibuzului. Derulat după câteva zeci de ani, filmul mometului arată așa: un viraj stânga luat cu mare viteză, bicicleta se înclină mult, pedala stângă atinge asfaltul, bicicleta se învârtește ca un titirez și mă proiectează spre troleibuzul care venea cu viteză din sens opus.
Omniprezentul înger păzitor are grijă să mă plaseze fix între roți. N-a apucat să mă ajute să zbor. Alunec pe o parte, o distanță bună de asfalt. Sarafanul, că nu apucasem să mă schimb, nu mi-a fost de mare ajutor. Am scăpat cu viață, dar cu daune serioase. Pielea brațului și a piciorului au fost grav avariate prin frecarea de asfalt.
A fost un zbor de-o clipă. Așa mi s-a părea mie. Lume multă, strânsă în jurul meu. Stăteam pe spate și, ca de fiecare dată, situația mi se părea amuzantă. Chiar eram în centrul atenției. Amuzamentul n-a mai fost amuzament când deasupra mea a apărut fața mamei. Plângea și întreba dacă trăiesc.
Când s-a asigurat că funcționez, m-a smucit de sub bara troleibuzului și a a spus atât: „Treci acasă!”. Presimțeam că nu se va termina cu bine. Dar, ca de obicei, tata a fost cel aspru pedepsit. El era vinovatul cu „V mare” pentru că îmi cumpărase bicicleta și mă încuraja să mă port băiețește. A preluat toate amenințările, țipetele și lacrimile. Totul e bine când se termină cu bine. Dedicatul meu îngerul păzitor a avut grijă să nu-mi rup nimic. Atunci. După un an însă …
Un zbor cu final nefericit și un înger păzitor
După doar un an, entuziasmul sportiv putea să mă ducă spre un final tragic. Eram în clasa a VII-a. Școala, mândria cartierului Vatra Luminoasă, era nouă, cu clase spațioase, o curte generoasă, dar fără sală de sport. Și așa a rămas până după Revoluție. Când vremea era frumoasă, ne zbenguiam prin curtea școlii. Însă anul școlar se desfășoară și pe durata anotimpurilor reci. Așadar, în amintirile mele mele legate de ora de sport persistă încă mirosul de praf și imaginea ponosită a saltelelor pe care le așezam pe cimentul rece al holului de la etajul I.
Tot pe hol erau aduse și aparatele de gimnastică: două trambuline, capra și lada. Activitățile erau coordonate de o profesoară în etate, destul de anchilozată și plictisită care reușise să impună o liniște ciudată pentru ora de sport. Ne mișcam ca într-un film mut ca să nu deranjăm orele. Se auzea doar lovitura pe trambulină.
În ziua în care urma să aibă loc „trezirea mea la realitate”, doamna organizase și o întâlnire cu părinții și se retrăsese într-un colț al holului. Nu înainte să organizeze un concurs de sărituri peste ladă. Nu PE ladă, ci PESTE ladă.
Elan, bătaie pe trambulină și aterizare … în cap. Înger păzitor la datorie
Rând pe rând, colegii ieșeau din joc pe măsură ce se adăugau câte o ramă. Se ajunsese la înălțimea maximă, probabil 1.50 – 1.60 m. Eram încântați. Rămăsesem în joc eu și încă patru băieți. Sar băieții și rămân toți călare pe ladă. Și atunci … mi-a sunat alarma.
”Du-te, arată-le ce poți. Poți, sigur că poți!” Ca în filmele cu desene animate mă îndrept spre capătul opus al holului, mă concentrez și îmi parcurg mental traseul. Anulez avertizările emise de blândul meu înger păzitor. Elan, bătaie pe trambulină, picioarele depărtate, sprijin pe ladă și aterizare. Mental, totul a decurs perfect și am primit ovații. În realitate, bătaia cu ambele picioare pe trambulina elastică a fost prea puternică și am zburat. La propriu.
Nu știu care este viteza de reacție a creierului, dar în acel moment, eram poziționată perfect paralel cu lada, mîinile întinse ca Superman și brusc am realizat că nu voi ateriza corect, în picioare. Mă îndreptam ca o ghiulea spre capătul aparatului fără să-l ating. Și, bufff!!! În cap.
Într-o fărâmă de secundă, ca și când aș fi auzit o voce am înclinat capul, așa încât am aterizat pe umăr. Ca la un joc de domino, simțeam cum oase și oscioare preluau șocul. După care, la sfatul profesoarei, am rămas pe spate, până când doctorița școlii și mama au decis că pot să mă mișc.
De obicei, când era chemată la genul acesta de evenimente surpriză, mama devenea de-a dreptul amenințătoare. Acum mă mângâia și plângea. Atunci am realizat la ce îmi supusem părinții, cât stress, câtă durere, câtă teamă de a mă pierde. Atunci, am înțeles!
Fricile și emoțiile copilului
Mă născusem cu toate fricile și emoțiile copilului: frica de apă, de întuneric, de înălțime, de medic. Ca orice copil, nu duceam lipsă de imaginație. Ca orice copil, îmi cream povești care puteau ușor să anuleze realitatea. Emoții normale. Primitive, dar necesare pentru supraviețuire.
Din păcate, fricile apar ca urmare a unor experiențe neplăcute, dar mai ales atunci când copilul crește lângă un părinte supraprotector. „Ai grijă”, „Nu te duce”, Fii atent” nu fac rău. Dar dacă sunt mai tot timpul folosite și sunt însoțite de o mimică exagerată și o voce care prevestește dezastre, copilul mic începe să creadă că este înconjurat doar de pericole.
Mama reușise să mă transforme într-un copil temător. Tot ea, dar mai ales răbdarea și tactul tatălui meu, a fost cea care mi-a redat încrederea.
Curând, am depășit etapa fricilor, ba chiar am trecut definitiv, de la temător la temerar. Dintr-un copil sfios, am devenit o fetiță îndrăzneață. Cu un înger păzitor extenuat.
În episodul următor, veți vedea cum se transformau impulsurile de moment în acțiuni riscante. Și unde duc acțiunile riscante? Spre accidente.
