Baruțu Arghezi – Mărțișorul e și patria mea

Baruțu Arghezi a fost fiul poetului Tudor Arghezi și al Paraschivei, dar și fratele Mitzurei Arghezi. S-a născut în București, pe 28 decembrie 1925. Numele său de botez era de fapt Iosif Theodorescu Arghezi. Prenumele Baruţu apăruse din jocurile de cuvinte ale părinților săi, de exemplu “Baruţu-păhăruţu”.

Baruțu Arghezi – întoarcerea la Mărțișor

„Într-o zi de primăvară blândă la Mărțișor, în liniște și singurătate monahală, s-a auzit toaca de la poartă, semn că cineva voia să intre. Am văzut că era un grup de câțiva adulți. (…) M-am grăbit să deschid, dar am rămas înmărmurită – în cadrul porții – dar nu se putea! – era însuși Arghezi!

Știți, sunt Baruțu

Cu vocea aceea cam puțintică și ușor ezitantă pe care i-o cunoșteam din recitări, a spus: „Știți, sunt Baruțu, am venit după decenii la casa părintească… aș vrea s-o văd împreună cu prietenii mei. Se poate?” (…) Am făcut un gest sfios de invitație, dar cum să inviți pe cineva în casa copilăriei lui? Nu el era străinul, ci eu. După câteva momente de stânjeneală și de incertitudine de ambele părți, m-am retras treptat din rolul de ghid, intrând în rolul de vizitator uimit, alături de prietenii cu care venise.

„Uite bastonul lui tătuțu! De câte ori aș fi vrut să-l ating în anii peregrinării! Uite biroul, clopoțelul, scaunul, patul, perna… Putem merge și în pod?”, a întrebat mai târziu cel care, ca noi toți oamenii, era și Fiul risipitor și nerisipitor totodată. De bună seamă! (…) Am mers și în pod. Acolo, pe bârne, ne-a arătat niște însemnări făcute de el și de tâmplarul care construise acoperișul în forma unui fund de corabie… dacă va veni vreodată vreun potop, casa se va răsturna și va deveni o corabie… (…)

Vizita a durat destul de mult. Cel mai mult a rămas în fața unei fotografii care o înfățișa pe mama Paraschiva alături de o căpriță – „Mama era o femeie extraordinară….când mulgea caprele, le cânta…” La plecare, cineva din grup i-a spus să-și scuture praful de pe haină. „Nu, nu! E praf din podul copilăriei mele!” (Eugeniei Oprescu, muzeograf, text din „Antologie literară a cenaclului și a revistei Mărțișor” și „MNLR 60 de ani”).

Tudor Arghezi și Baruțu Arghezi

Tudor Arghezi spunea: „Mărțișorul este patria literaturii mele!”. Baruțu Arghezi avea să mărturisească la fel, în poezia „Chemări”, prin sub-titlul „Mărțișorul e și patria mea”…

Relația sa cu autoritățile comuniste a fost una conflictuală, din cauza convingerilor sale politice. Așa a ajuns în închisoarea de la Jilava. După eliberare, a urmat cursurile IEFS.

Elveția

Apoi, în 1974 s-a stabilit în Elveţia, la Lausanne, împreună cu soţia sa. Doina Melania este o nepoată îndepărtată a scriitorului Ioan Slavici. Au ales Elveția pentru a-i putea asigura fiului lor tratamentul medicale de lungă durată de care avea nevoie.

Revenirea în România

După Revoluţie, Baruțu Arghezi şi-a continuat opera de prozator, iar în ultimii ani revenise în ţară, la Arad. Acolo înfiinţase, pe 21 mai 2009, chiar de ziua tatălui său, Centrul de Cercetare a Literaturii Argheziene.

În același an, Universitatea de Vest din Arad îi acordase titlul de Doctor Honoris Causa. În cadrul Complexului “Zarandul” al Universității de Vest “Vasile Goldiș” este deschis Muzeul de Artă “Doina și Baruțu Arghezi”.

Baruțu Arghezi și părinții

A fost pasionat de educația fizică, dar și de arta cuvântului. Acest fragment din scrierile lui Baruțu Arghezi ni-l prezintă așa cum era cu adevărat, ca o oglindă a părinților lui.

„M-a întrebat odată cineva, prin timpul vârstelor de alergare cu pegasul sufletului printre stele, cu cine aș voi să mă asemăn și cine mi-ar putea servi de model în viață!

Tata

Evident cu tata: de mic râvneam la tot ce făcea el, adică să stau pe un scaun și să mă joc de-a scrisul cu creionul sau cu penița, căci târziu aveam să aflu că scrisul nu e o joacă!

Voiam să mă fac scriitor și, se pare, cel puțin din dorința acelor ani, că țandăra n-ar fi sărit prea departe: iată-mă deci, cu condeiul între degete, umblând printre oglinzile vieții, încercând să prind câte o scânteiere în vârful lui, cu cerneală.

S-ar zice în această postură, când scrisul nu e proză contabilă sau proces-verbal, că ar fi literatură. Cititorul n-are decât să aprecieze… Voiam să-i semăn lui tata și la joacă, știa să se joace de-a bușilea, de-a ursul prin pădure, făcea umbre chinezești cu mâinile pe câte un perete și știa să dea drumul sforii la zmeu, când vântul îl ridica peste acoperișul casei…

Voiam să vorbesc, să gesticulez ca el, dar niciodată n-am căutat să-l imit, știind tot de la el, că imitația n-are valoare! Cât voi fi reușit să-i semăn, nu-mi pot da seama…

Mama

Voiam să-i semăn maică-mii: dârză, bună, iute la fire, răzbătătoare, de-o cinste sufletească demnă de legendă (…) cu neuitatele ei cuvinte: Dacă nu pui dragoste în tot ce faci, nu pot ieși lucruri bune!

Cred că am luat de la mama râvna și răbdarea, încrederea în om și siguranța în adevăr, ca și dăruirea sufletului în căutările vieții. Și poate și un strop de apă din fântâna generozității ei! (…)

La chip nu-i semăn, dar în unda sufletului simt licărirea pornită din interioarele ei văpăi!” (fragmente din capitolul „Țărușii vieții mele”, volumul „Dincolo de zare”, Baruțu Arghezi, Oradea, 1998).