Nu trece nicio vară fără celebrele articole cu ‘perle’ culese din tezele absolvenților de gimnaziu sau liceu. Nu m-au amuzat niciodată și nici nu am putut să îmi îndrept ironiile strict către elevi, că doar ei vin dintr-o familie și au absolvit o școală. Nu prea ne scandalizăm însă când limba română este stâlcită, chinuită, reinventată (după reguli doar de ei știute), intonată în cele mai ciudate moduri, ducând la fraze alambicate și în care ideile își pierd sensul, rostite de jurnaliști – vorbitori nativi, nefamiliarizați cu propria limba. E un non-sens, într-adevăr. Este suficient să pornim televizorul pe orice canal și după primele propoziții ne vom întreba “cum adică?”, pentru că vorbitorul (moderator, prezentator, reporter, ce-o fi el) se pierde în propriile vorbe.
Alecsandri a scris nuvela “Istoria unui galben” în 1844, dar fizionomiile surprinse de el sunt mai actuale ca oricând, “stricătorii de limbă” fiind parcă de nestăvilit. Redăm doar un fragment, dar garantăm că lectura integrală nu strică.
𝙀🆂🅲𝘼𝔐𝗢🆃𝙾𝙁🅸𝓛 – ϽSIԀ∀Ͻ Ǝ⊥ ∩N – 🆃🅔Ș🅜🅴🅒🅷🅔🆁🅘🅸
“În noaptea trecută, pe la un ceas după douăsprezece, am fost trezit din somnul dulce ce gustam, prin un zinghet metalic care m-a mirat foarte mult, nefiind obişnuit a auzi asemene armonie la ceasuri atât de târzii… M-am sculat iute din pat pentru ca să cunosc pricina zuruitului pomenit, am luat în mână acea cutie unde pusesem dimineaţa un galben olandez şi o para mare turcească, am deschis-o cu luare-aminte, şi adâncă a fost mirarea care m-a cuprins, auzind deodată două glasuri străine ieşind din cutie, două glasuri de altă lume, care zbârnâiau, ţiuiau şi se sfădeau de moarte.
.. Spun drept că atunci m-am crezut înconjurat de vedenii, fantasme, stahii, strigoi, moroi şi de toate fiinţele fantastice câte joacă parola şi hora cu miezul nopţii, în lumina lunii. Peste puţin însă liniştindu-mă ceva, nu ştiu cum s-a făcut că am gândit la A. Donici, fabulistul, şi aducându-mi aminte de fabula lui Fierul şi argintul, în care aceste două metaluri ţin un dialog atât de înţelept, deodată zic, o lumină cerească îmi trecu prin minte, şi am înţeles următorul adevăr: că şi metalurile au suflet, mai ales aurul şi argintul, de vreme ce ele însufleţează şi mai de multe ori desufleţează oamenii; în urmare trebuie să aibă şi grai.
…
GALBENUL: Dar, mă mir de stăpânul meu cum de a uitat cine sunt eu şi m-a pus la un loc cu o biată para ca tine, ce nu faci acum nici trei bani, atât eşti de ştearsă şi de ticăloasă!
PARAUA (plesnind de ciudă): Râde dracul de porumbrele negre!… Dar nu vezi, ciuntitule, cât eşti de ros de chila zarafilor?… nu te vezi că ai ajuns în trei colţuri, că ai scăzut şi ai slăbit cât un irmilic de cei noi?… Ţi-ai pierdut toţi dinţii, sărmane, şi vrei să mai muşti pe alţii?
GALBENUL (cu fudulie, ridicându-se în picioare): Leul deşi îmbătrâneşte tot leu rămâne, asemene şi galbenul tot galben!
PARAUA (săltând des şi iute de râs): Galben, tu?… Cu adevărat, sărmane, eşti galben, dar de gălbenarea morţii.
Ambele mele monede stătură puţin într-o poziţie teatrală, ca doi duşmani viteji care se măsoară cu ochii pân-a nu se încleşta la luptă. Eu mă uitam la ele fără nici a mă răsufla, atât eram de curios a vedea un duel bănesc…
GALBENUL (repede, adunându-şi suvenirele): Dar… îmi aduc aminte… într-o noapte întunecoasă, marea era întărâtată de furtună… corabia era să se înece la Sulina… Toţi se rugau lui Dumnezeu ca să-i scape….
PARAUA: Aşa este, bine zici. Eu tremuram de frică şi, deodată, zuruind cu disperare, m-am aruncat şi m-am lipit…
GALBENUL: (dându-se de-a dura către para): Şi te-ai lipit de pieptul meu, care de mult ardea pentru tine în focul unei dragoste nemărginite.
PARAUA (lunecând către galben): Ah!
GALBENUL şi PARAUA (lipindu-se într-o amoroasă îmbrăţişare): Soarele meu! Luna mea!
…
GALBENUL: Istoria mea este legată cu deosebite anecdote ce s-au întâmplat sub ochii mei persoanelor la care m-am aflat, anecdote triste sau vesele, unde eu am jucat totdeauna rolul cel mai de căpetenie şi în care mi s-a înfăţişat prilej a face multe însemnări şi descoperiri asupra oamenilor. M-am folosit mult de privilegiul ce avem noi, banii de aur, a fi strânşi cu scumpătate la pieptul lor, pentru ca să le cercetez şi să le cunosc inimile de aproape; şi tu, iubita mea, ştii ca şi mine câtă mârşăvie plină de dezgust este ascunsă înlăuntrul unor bipede care se zic creştini cu frica lui Dumnezeu. Ascultă dar, şi nu te supăra dacă fără voie ideile mele ţi-or părea câteodată cam posomorâte.
…
GALBENUL: Aşteaptă. Voi, turcilor, aveţi un proverb pe care nu mi-l aduc aminte, dar care se începe cu haram…
PARAUA: Haram gheldi, haram ghiti.
GALBENUL: Tocmai; acest proverb, pe cât înţeleg, vrea să zică că de banii luaţi nedrept nu s-alege nimică.
…
GALBENUL (după un zâmbet): Tânărul ce mă câştigase în cărţi era una din acele fiinţe a cărora nume se sfârşeşte în escu, când se află la Moldova, şi în eanu, când merg la Valahia; fiinţe problematice, care trăiesc făr-a avea nici un chip de vieţuire, care pică năpaste în casele şi la mesele oamenilor şi care astăzi se primblă în droşte de Brandmaier, îmbrăcaţi în straie nouă, încălţaţi cu botine de glanţ, şi mâine îi vezi plămădind glodul uliţelor cu ciubote rupte, cu surtucul descusut şi cu pălărie roasă pe cap; trântori paraziţi ce s-au introdus de o bucată de vreme în societatea românilor, speculând nevinovăţia şi încrederea lor, şi care au fost crescuţi la şcoala vestitului Robert-Macarie2, de coţcărească pomenire. Acel interesant copil al civilizaţiei, acel nobil cavaler… de industrie, petrecea o mare parte a zilei închis în odaia lui cu o pereche de cărţi în mâini, pe care le amesteca necontenit, le aşeza în deosebite chipuri, le sucea, le tăia, deprinzând şi iscodind fel de fel de teşmecherii ce întrebuinţa seara spre a pungi pe pontatori. Şi trebuie să mărturisesc că el ajunsese la o dibăcie atât de măiastră în măsluirea cărţilor, încât ar fi meritat cu toată dreptatea o odă escamotofilă în soiul acelei adresate dlui Rodolfo de dl Eliad, marele ammiratore della prestidigitazione.
PARAUA (boldind ochii): Ce cuvinte sunt aceste?
GALBENUL: Aceste sunt câteva cuvinte dintr-o nouă limbă românească ce se descoperă acum la Bucureşti.
PARAUA: Dar escamotofil ce bazaconie este?
GALBENUL: Escamotofil e văr primar cu braţalba, cu lungumbra şi frate de cruce cu Broascăoaietaurie şi cu impercaicoifagi ale dlui Aristia.
PARAUA: Nu le înţeleg.
GALBENUL: Te cred; dar ian întreabă pe croitorii lor dacă înţeleg cuvintele teşmecherii şi haram, şi să vezi că ţi-or răspunde: nu te capisc sau: nu te cumprind.
PARAUA (clătinând capul): Mari sunt minunile tale, Doamne!
…
GALBENUL: Cucoana isprăvniceasă lua lecţii de limba franceză, pentru că astăzi în Moldova e cam ruşine să vorbească cineva româneşte, şi alesese drept profesor pe verişorul ei, care fusese crescut într-un pension din Iaşi şi care învăţase acolo a moncheri pe fieşcare. Acele lecţii se dau şi se primeau seara, după purcederea bărbatului, într-o odaie plină de divanuri şi luminată numai de o singură lampă. Profesorul şi cu şcolăriţa lui se puneau pe o sofa şi lecţia se făcea în următorul chip:
ŞCOLĂRIŢA: Spune-mi, verişorule, cum se zice franţuzeşte: te iubesc?
PROFESORUL: Je vous aime!
ŞCOLĂRIŢA (cu o drăgălaşă căutătură): Je vous aime!
PROFESORUL: Sau: je vous adore.
ŞCOLĂRIŢA (adăugând pomenitei căutături un glas dulce şi tremurător): Je vous aime, verişorule, je vous adore.
PROFESORUL (ruşinându-se): Et moi aussi.
ŞCOLĂRIŢA (luându-l de mână): Dar… aş vrea să te sărut, cum se zice?
PROFESORUL (coborând ochii): Je voudrais vous embrasser.
ŞCOLĂRIŢA (cu glasul înfocat): Je voudrais vous embrasser, verişorule.
PROFESORUL (tulburându-se): Et moi aussi.
ŞCOLĂRIŢA: Dar… cine te opreşte, cum se zice?
PROFESORUL: Qui vous en empeche?
ŞCOLĂRIŢA: Hai să spunem de la început.
PROFESORUL (tremurând): Je vous aime.
ŞCOLĂRIŢA (cu patimă): Je vous adore.
PROFESORUL: Je voudrais vous embrasser.
ŞCOLĂRIŢA (iute): Qui vous en empeche, verişorule?
…
GALBENUL: Acum sunt încredinţat de adevărul proverbului românesc ce zice că: fratele-ţi scoate ochii!… şi păstrez o deosebită admirare pentru fabula lui Alexandrescu, Toporul şi pădurea, care zice:
Că în fieşce ţară
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc străinii; ci ni le face toate
Un pământean de-ai noştri, o rudă sau un frate.
PARAUA (cu entuziasm): Aferim, aferim!
…
Deodată cântecul unui cocoş răsună în odaie, şi glasul monedelor mele se curmă pe loc. Ciuda ce mă cuprinse asupra acelei păsări blestemate nu se poate tălmăci în cuvinte, dar mărturisesc că în minutul acela aş fi avut multă plăcere a privi într-o frigare pe acel cocoş, fiindcă glasul lui mă oprise de a cunoaşte opinia galbenului asupra mea; opinie dreaptă şi nepărtinitoare, căci, după socotinţa mea, banul este cea mai sigură piatră de cercare a firii omeneşti.”
Tot Alecsandri zicea: “Limba este tezaurul cel mai prețios pe care-l moștenesc copiii de la părinți, depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute și care merită de a fi păstrat cu sfințenie de generațiile ce-l primesc. Ea este cartea de noblețe, testimoniul de naționalitate al unui neam; semnul caracteristic prin care membrii aceleiași familii se recunosc în marea diversitate a popoarelor din lume; lanțul tainic ce-i leagă împreună și-i face a se numi frați; altarul împrejurul căruia toți se adună cu inimi iubitoare și cu simțirea de devotament unii către alții.
A se atinge fără respect de acest altar este o profanare; a cerca de a-i schimba forma sa originală, spre a-i da o aparență străină este un act de pedantism și chiar de nebunie; într-un cuvânt, a dezbina marea familie, introducând diverse jargoane în diversele ramuri ale ei, este un fapt de les-naționalitate, căci el naște o fatală neînțelegere între frați și poate cu timpul să producă înstrăinare între dânșii.”
PS: dragi jurnaliști, sună îngrozitor:
– ora “doisprezece”
– secvența parazitară “ca și” (ca și mamă, crede că…)
– teneși (TÉNIȘI m. pl. Încălțăminte pentru tenis. /Din tenis)
– “…asigura peristaltismul mațelor” (A1)
Continuați voi.
