MIHAI FLAMAROPOL: FOTBAL ȘI HOCHEI ÎNTR-UN SINGUR DESTIN

“Febra fotbalului nu se oprește la hotarele verosimilului, depășind câteodată și cea mai înfierbântată imaginație. Astfel, în anii noștri s-au mai înregistrat partide de fotbal pe locuri considerate altădată inaccesibile: una pe înaltele podișuri cu zăpezi eterne ale masivului Himalaia, alta în grădinile din Cetatea Vaticanului”. (Mihai Flamaropol).

Ne gândim astăzi la Mihai Flamaropol judecând după destinația vestitului patinoar din București și uităm că fotbalul a fost primul sport pe care l-a practicat.

Născut pe 21 noiembrie 1919 la București, Flamaropol a început să joace fotbal la 12 ani, la echipa de cartier Gloria, unde a petrecut nouă ani înainte de a fi legitimat la Juventus București (1938-1939), apoi la Distribuția București (1938 – 1940), pentru a reveni apoi la Juventus în perioada 1940 – 1947. Până în 1953 a mai jucat la Petrolul București, Partizanul București, Flacăra București și CCA București. A jucat 118 meciuri în divizia A, cu 48 goluri marcate și 4 meciuri în divizia B. De la primul meci jucat pe 10 mai 1940 până la ultimul (17 mai 1953) a fost membru al echipei naționale în patru meciuri (în 1948 împotriva Bulgariei și Cehoslovaciei, în 1950 împotriva Albaniei și în 1951 împotriva Cehoslovaciei).

A jucat în paralel fotbal și hochei. “Vara, eram prietenul bun al balonului rotund. Iarna, când îngheța pământul și fulgii invadau stadioanele, mă încălzeam pe patinoare, în “tovărășia” crosei și a pucului. Fotbalul mi-a adus zestrea de popularitate, hocheiul i-a asigurat longevitatea.” (Mihai Flamaropol, fragment din “Amintiri din fotbal și hochei”)

Dacă primii cinci ani de sport i-a dedicat doar fotbalului, din 1936 a început și hocheiul, la echipa Telefoanele, iar în perioada 1938 – 1947 a practicat ambele sporturi la nivel profesionist, alternând în funcție de anotimp. La 32 ani a devenit fotbalist la CCA, clubul unde avea să practice și hocheiul și, peste câțiva ani, să devină antrenor de hochei, bucurându-se de un bogat palmares: 12 titluri naționale la hochei pe gheață (câte cinci cu Juventus București și CCA/ Steaua București și câte unul cu Telefoanele și Rapid).

Mihai Ionescu îl caracteriza în volumul „101 idoli ai gazonului” ca fiind „înalt, subțire, ca înfățișare star de cinema, cu un mers ușor legănat, alură de decatlonist, cu o ținută vestimentară ireproșabilă, mereu în pas cu moda”. Mihai Flamaropol a murit pe 30 iunie 1985 și este înmormântat la Cimitirul Bellu, din București.

După ce s-a retras din activitatea sportivă, Mihai Flamaropol a fost autorul a șapte volume: “Hochei pe gheață” (1962), “50 de ani de hochei în România” (1976), “Amintiri din fotbal și hochei” (1981), “Fotbal” (1984), “Fotbal – cadran mondial” (1984), “Fotbal – cadran românesc” (1986), “Însemnările unui sportiv”.

Decenii la rând, Bucureștiul a avut un patinoar la standarde internaționale, făcând parte din primul complex sportiv construit în Capitală după al Doilea Război Mondial. Patinoarul „23 August” a fost inaugurat în 1953 între calea Vergului (ulterior Bd Muncii, azi Bd Basarabia) și cartierul Vatra Luminoasă, cu ocazia celei de-a 4-a ediții a Festivalului Internațional al Tineretului pentru Pace și Prietenie, în apropierea Stadionului „23 August” (astăzi, Arena Națională). Complexul sportiv „23 August” includea, pe lângă stadion, și un turn de parașutiști (astăzi abandonat). cu ornamente neoclasicizante, stâlpi și arcade monumentale. Până în 1966, când a fost deschis patinoarul Floreasca, cel din Vatra Luminoasa era singurul din oraș. Folosit în principal pentru hochei, patinoarul „23 August” a găzduit și competiții din cadrul altor sporturi: Campionatul Mondial de Lupte Greco-Romane (1967), Campionatele Europene de Box (1969) etc, iar pe timpul verii, funcționa și ca grădină-cinema unde aveau loc concerte și proiecții de film, fiind gândit ca un spațiu deschis. Patinoarul a fost acoperit abia după câțiva ani, întrucât în 1967, capitala RSR fusese desemnată gazdă a meciurilor din grupa B a Campionatului Mondial de Hochei din 1970, ale cărui standarde cereau o arenă închisă. Lucrările au fost finalizate în 1970, iar noul proiect se încadra în stilul modernist postbelic specific anilor ’60, mai simplu, cu cărămidă aparentă pe fațade și acoperiș curbat care permite adăugarea unor suprafețe vitrate extinse, pentru iluminarea naturală a sălii. Din amenajarea anterioară, în stil realist-socialist, inspirat din URSS, specific anilor ‘50, cu ornamente, stâlpi și arcade monumentale, au supraviețuit arcadele de la nivelul solului și treptele care duceau spre tribune.

După 1989, pationarul a fost rebotezat „Mihai Flamaropol”, în cinstea celebrului fotbalist și hocheist. Clădirea a fost folosită, degradându-se treptat, până în 2012, când era deja nefuncțională din cauza lipsei lucrărilor de mentenanță și a fost trecută din administrarea Ministerului Tineretului și Sportului în cea a PMB. În 2016, vechiul patinoar a fost demolat, șantierul pentru construcția unuia nou demarând un an mai târziu, pentru a se opri în 2019, când lucrările erau realizate doar în proporție de 25%. Au urmat discuții între autorități și executanți, procese, însă un nou termen de finalizare nu a mai fost avansat, proiectul rămânând în stadiul de simulare 3D. Primul primar (Oprescu) a promis realizarea patinoarului, al doilea (Firea) a reziliat contractul încheiat de predecesorul său, pentru ca al treilea (Nicușor Dan) să ia în calcul demolarea structurii existente (dacă structura de rezistență este deja atacată).

13 octombrie 1959

1960
După 2012

2022

Până vom avea un spațiu finalizat, am rămas singura capitală europeană fără patinoar de competiție, în timp ce restul metropolelor au cel puțin o arenă multifuncțională.

“Cronicari din secolul al XII-lea povestesc că, pentru a se deplasa mai ușor pe lacurile înghețate, soldații foloseau un fel de oase tăiate la capete și prinse de bocanci. Aceste oase par să fie strămoșii patinelor, iar soldații primii patinatori.

(…) se naște întrebarea “Unde a apărut hocheiul, pentru prima oară, în țara noastră?

Răspunsul este unul singur: în orașul de la poalele Tâmpei. Pentru că Brașovul încrustează pe răboj și anul 1924, când a luat ființă prima echipă de hochei din România, Brașovia”. (Mihai Flamaropol, “50 de ani de hochei în România”, 1976).