“Iubeşte-ţi profesiunea şi socoteşte-o cea mai frumoasă dintre toate, şi astfel izbânda va fi deplină.” (Victor Babes)
Se spune că nu e bine să te întorci din drum. Victor Babeș era pasionat de poezie, muzică, literatură și teatru încă din copilărie, așa încât studiul artelor dramatice la Budapesta părea calea potrivită. Moartea surorii sale la numai 12 ani, i-a schimbat însă drumul ales.
Victor Babeș s-a născut pe 28 iulie 1854 la Viena și a fost fiul lui Vincențiu Babeș (avocat, politician, ziarist și profesor bănățean, unul dintre membrii fondatori ai Academiei Române) și al Sophiei Goldschneider (o femeie distinsă, din elita vieneză, descendentă a unei influente familii austriece). A avut opt frați, printre care Aurel (chimist) și Alma (cea care a murit de tuberculoză). După întoarcerea în România, Victor a fost înscris la Școala Elementară din Lugoj, apoi la Gimnaziul Catolic din Budapesta. Dispariția prematură a surorii sale i-a reaprins interesul pentru știință, așa că s-a înscris la medicină în Budapesta și și-a luat doctoratul la Viena, la nici 30 ani, în trei specialități pe care nu le-a practicat: obstretică, chirurgie și oftalmologie. Atras de microbiologie, Victor Babeș a fost profesor de anatomie patologică și bacteriologică la Universitatea din Budapesta și a lucrat apoi un timp în laboratorul lui Pasteur, la Paris. Între 1877 și 1886 a tipărit peste 60 lucrări științifice.
-
Sophia Goldschneider Babeș și doi dintre copii ei, Aurel și Victor Babeș -
Vincențiu Babeș
“Cu cât un învăţat dominează mai mult ştiinţa, cu atât vederile sale devin mai largi, cu atât ele se întind mai mult peste marginile înguste ale specialităţii sale”. (Victor Babeș)
În 1886, lumea academică românească insista ca Babeș să preia o catedră la Facultatea din București, iar doctorul accepta, renunțând la universitatea din Budapesta și la oportunități profesionale. Reîntors în țară, a inființat departamentul de Anatomie patologică și bacteriologie și s-a dedicat medicinii profilactice, căutând toată viața să găsească vaccinuri și seruri preventive. Ca igienist, a căutat să vaccineze populația amenințată de epidemii și să trateze bolile cauzate de ape infectate. În 1919, a ajutat la crearea universității clujene care îi poartă numele, Babeş-Bolyai. În Ardeal nu era văzut cu ochi buni, unii întrebându-se ce căuta neamțul printre ei să le dea sfaturi. În București, alții au considerat că ar fi trebuit să dea concurs pentru a ocupa catedra din cadrul departamentului creat chiar de el. Doar cei mai echilibrați au realizat că în acel moment, în România, nu avea nimeni competențele necesare pentru a-l evalua pe Babeș. În unele cercuri, inclusiv politice, existau voci care îi doreau retragerea pe linia moartă. Se spunea chiar că Babeș ar fi rămas în București după ce capitala fusese ocupată de nemți, datorită afinității sale față de Austria sau Germania. În realitate, Ministerul Instrucțiunii și Cultelor îi ordonase să rămână “pentru a conduce și mai departe măsurile pentru combaterea epidemiilor ce eventual s-ar ivi” (Nov, 1916). De altfel, unicul său fiu, Mircea, s-a înrolat ca voluntar în armata română, declarând la recrutare că avea vârsta necesară, deși nu era așa.
Victor Babeș s-a căsătorit în 1886 cu Iosefina Torma și a locuit cu familia în apartamentul din Institutul de Bacteriologie de pe cheiul Dâmboviței, până la moarte, pe 19 octombrie 1926. Apoi, soția sa, fiul și soția acestuia, Sofia, au fost evacuați. Aceștia au construit o casă în stilul eclectic al anilor ‘20 pe str Andrei Muresanu, nr 14A și au mutat acolo toate bunurile savantului. Sub îndrumarea profesorului Ctin Parhon, fost student al tatălui sau, Mircea Babeș a donat parterul casei statului român, în 1955, pentru a construi un muzeu, pe care l-a condus chiar el până la moarte, în 1968. Sofia Babeș, nora doctorului, a lăsat prin testament și etajul casei, în 1986, Primăriei Capitalei.
De-a lungul anilor, realizările lui Babeș au fost remarcabile:
– a publicat primul tratat de bacteriologie intitulat “Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses”
– s-a dedicat cercetării tuberculozei, leprei, vaccinării antirabice și seroterapiei antidifterice
– a identificat bacilii tuberculozei în urina persoanelor bolnave
– a publicat un “Atlas de Histologie Patologică a Sistemului Nervos” împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq
– a fost editor al “Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie” din București
– a preparat în 1913 un vaccin antiholeric pentru combaterea epidemiei care izbucnise în rândurile Armatei Române, în cel de-al Doilea Război Balcanic în Bulgaria
– a influențat dezvoltarea medicinii veterinare și a introdus vaccinarea antirabică în România
– a acordat o atenție deosebită alimentării cu apă a localităților și organizării științifice a luptei împotriva epidemiilor
– în peste 40 ani de activitate a publicat mai bine de 1000 lucrări științifice și 25 monografii în germană, franceză, română, maghiară sau italiană
– nu doar că s-a implicat în eforturile de îmbunătățire a stării sanitare a populației, concentrându-se în special asupra combaterii și prevenirii pelagrei, dar a susținut împroprietărirea țăranilor, în 1907, ca soluție pentru această afecțiune, considerând-o “leacul pelagrei”, o boală a sărăciei și o rușine națională.
Leacul pelagrei? A acestei boli a mizeriei? A acestei rușini naționale? Vi-l dau eu: împroprietărirea țăranilor”.
Pe 30 noiembrie 1887 a inaugurat Institutul de Patologie și Bacteriologie, prima instituție de cercetări științifice de la noi, care a fost cunoscută ca ”Serviciul Antirabic” și a avut primul sediu în una dintre aripile vechiului Palat Brâncovenesc. După demolarea edificiului, Serviciul Antirabic a primit un nou sediu, pe cheiul Dâmboviței, unde se află și astăzi.
În 1924 a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru medicină, dar câștigătorul a fost Willem Einthoven.
La 72 ani, savantul se afla încă la conducerea institutului înființat de el, dar simțea că i se dorește plecarea. În noaptea de 18 spre 19 octombrie 1926, a murit după ce tocmai terminase o nouă lucrare științifică. Se spune că hemoragia cerebrală gravă a fost cauzată de durerea înlăturării din funcție. A fost înmormântat în curtea propriului institut, după cum își exprimase dorința, însă, în urma cedării unei părți din proprietate, mormântul s-a aflat în curtea vecină, cea a Institutului Cantacuzino.
O altă poveste spune că “„Profesorul Babeş a fost înmormântat, cu funeralii naţionale la cimitirul Belu, ca peste noapte, sau a doua zi să fie desgropat în tăcere şi câţiva oameni să-i ducă sicriul alături, la cimitirul catolic, îngropându-l într’un mormânt necunoscut. Te întrebi cum s’a putut permite jocul acesta neserios?” Articolul îi aparținea Margaretei Nicolau, jurnalist la “Realitatea ilustrată”, iar “Cutreerând Împărăția Morților” a apărut în numărul din 12 ianuarie 1933.
Cert este că la 92 ani de la moartea sa, la inițiativa Ministerului Apărării Naționale, mormântul său din curtea Institutului Cantacuzino a fost refăcut (în urma preluării instituției de către armată).
A fost curtat de lideri politici mânați de interese partinice (Brătianu, Marghiloman), însă doctorul a rămas savant prin excelență, fiind “ tipul desăvârşit al savantului egocentric care nu vrea decât să fie lăsat să-şi facă treaba […]. Pentru el, propriile cercetări însemnau mult mai mult decât tot războiul mondial” (Boia).
„Dacă venirea mea a schimbat ceva, este că știința medicală a devenit cunoscută, mai cu seamă grație descoperirilor noastre făcute pe terenul bacteriologiei, anatomiei patologice și medicinei experimentale, știința română a putut intra în concurență cu știința apuseană și în această știință internațională, România a putut să-și lupte un loc de onoare”. (Victor Babeș)
„Părerea mea a fost că descoperirile lui au atras ura tuturor sterililor invidioși. Toți acești sterili i-au creat atmosfera antipatică, punându-l rău în ochii politicienilor noștri. Oamenii adevărați de știință nu au făcut niciodată politică”. (parazitolog Nicolae Leon)
Surse foto:
https:muzeulbucurestiului/muzeul-victor-babes.html
