Nu, nu o să scriu despre o carte descoperită din întâmplare printre alte cărți, în bibliotecă. Nici despre valoarea literară inestimabilă a volumului. Nu ar avea sens: rafturile cu cărți vechi din copilăria și adolescența mea, a părinților și bunicilor mei sunt tare ordonate: nimic nu este aruncat acolo la întâmplare, pentru a le proteja, multe dintre ele fiind extrem de fragile. În plus, au fost citite și recitite de atâtea ori, încât le știu locul și cu ochii închiși.

Despre stilistică, estetică și alte mijloace lingvistice, nu are sens să discutăm, pentru că farmecul ‘Adolescenților’ Ioanei Postelnicu este diferit. Probabil că nu este o carte despre care adolescenții de astăzi ar vorbi cu pasiune. Nu are ritmul și cadența vieții moderne. Totuși, dragi copii și adolescenți, dacă o zăriți prin biblioteca părinților (din păcate, nu mai poate fi găsită decât rătăcită prin vreun anticariat, căci nu a mai fost publicată), nu o judecați doar după copertă. Adolescenții anilor ‘50-’60 trăiau drame, ca și cei de astăzi, la fel de intens(e), erau atrași de ineditul anturajului nepotrivit, ca și cei de astăzi, se ajutau reciproc și încercau să evadeze de sub ochiul atent al adulților, ca și cei de acum. Descrierile rapide ale câtorva colțuri din vechiul Sibiu ar trebui însă să stârnească interesul pentru călătorie. Adolescenta care am fost a vizitat orașul de nenumărate ori, de fiecare dată încercând să ating un alt loc menționat în carte. La cetate am ajuns de multe ori. Troleibuzul mi-l amintesc vag, cu banalul autobuz m-am plimbat însă de multe ori. Dar autobuze sunt peste tot. Am ratat tramvaiul și îmi pare rău. Puțini mai știu astăzi de promenada de pe Bretter. Durchgang-urile în schimb mă fascinează peste tot, în Ardeal. Nu am refăcut traseul de pe zidul cetății, pe urmele lui Răducu. Și nici nu o voi face, pentru că nu am abilități de alpinist. Poate nici nu mai este accesibil astăzi. Poveștile despre adăposturile din cetate din timpul războiului pot constitui însă punctul de plecare pentru alte lecturi, dincolo de manualul de istorie. Nici Ocna Sibiului, cu lacurile sărate, Șelimbărul sau Spinarea Câinelui nu sunt de ocolit. Prin Lazaret și Măiereni, dincolo de Cibin am ajuns, dar întotdeauna grăbită, între două întâlniri și le-am văzut doar din fuga taxiului. Mi-ar plăcea să am cândva răgazul unei plimbări tihnite.

Te poți îndrăgosti de o carte cu file lipsă? Hmm, cred că da. Nu am citit niciodată scrisoarea lui Laurențiu către Ștefana. Cartea mea nu are ultima pagină. Povestea nu și-a pierdut însă farmecul.

După “Bogdana”, romanul de debut al Ioanei Postelnicu, “Adolescenții” fotografiază o altă față a celor prea mari pentru a mai fi numiți copii, dar încă prea cruzi pentru a fi adulți. Manole este și el un copil neiubit. Părinții frustrați de eșecul social au creat un mic monstru, periculos pentru grupul celor care nu au terminat încă școala. Începe să semene cu prezentul, nu? Laurențiu, elev serios, bucureștean, este atras de măgăruș. Copiii de astăzi sunt atrași de jocurile online, de balene albastre și voci care îi îndeamnă să treacă peste cuvântul părinților. Dacă trecem peste simbolurile specifice anilor ’60, în locul unei vizite în mall parcă ar fi mai interesant să recreăm cândva traseul lui Laurențiu și al prietenilor săi.