Regina Maria mărturisea în jurnalul său personal că dacă ar fi fost bărbat ar fi avut o relație cu ea. Regele Ferdinand îi trimitea scrisori de amor ‘pline de un sentimentalism dulceag, romantic’ și căuta să se afle mereu în preajma ei. Cuplul Carol al II-lea & Elena Lupescu o avea ca prietenă intimă, în timpul exilului la Paris.
“În fiecare dimineață, în timp ce o anume femeie trecea agale prin fața palatului regal, colțul perdelei de la cabinetul de lucru al lui Ferdinand se ridica ușor. Suveranul se uita cu dragoste la cea despre care credea că este una dintre cele mai frumoase femei din Țara Românească, dar pe care protocolul Curții Regale nu-i permitea să o frecventeze. În saloanele vremii se șușotea adeseori că Ferdinand a rămas veșnic neconsolat după plecarea misterioasei femei, pe care o iubea în taină, la Paris. Taina lui se numea Elvira Popesco” (Sinucidere pentru Elvira Popescu, Junalul.ro)
‘Inimitabila Elvira’ (așa cum o alinta presa) s-a născut la București, pe 10 mai 1894. Pe mormântul său din cimitirul Pere Lachaise (No 119, diviziunea 89) din Paris este trecut anul 1895. Conform altor surse, Elvira Popescu s-ar fi născut în 1900. Nu se știe de ce există mai multe informații privind anul nașterii. Poate a fost o cochetărie a ei. Cert este că s-a născut în familia unui comerciant prosper din Colentina și a fost eleva Aristizzei Romanescu și a Luciei Sturdza-Bulandra, la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Era studentă când a debutat la Teatrul Național, în 1910, cu rolul Ileana Cosânzeana din ‘Înșir’te Mărgărite’, de Victor Eftimiu. Cariera din România a durat doar până în 1923: la numai 25 ani a fost numită director artistic la Excelsior, apoi a înființat Teatrul Mic și a fost numită ‘businessman-ul în fustă’, a jucat în primul film românesc ‘Independența României’, a fost căsătorită de două ori (din primul mariaj având o fiică, pe Tatiana Cornelia Athanasescu, măritată mai târziu cu contele francez Lecointre).
Anul 1923 a fost unul de cotitură, întrucât Elvira Popescu a plecat la Paris cu piesa ‘Patima roșie’ și s-a stabilit aici, devenind muza dramaturgului Louis Verneuil (cu care a și format un cuplu ale cărui scandaluri au ținut mult timp prima pagină a ziarelor). Certurile lor în public au avut loc cu 40 ani înaintea celor din cuplul Elisabeth Taylor – Richard Burton. Orbitor de elegantă, blonda și strălucitoare, Elvira a fascinat publicul francez. Criticii au elogiat-o încă de la început, numind-o ‘regina teatrului bulevardier’ (Reine du Boulevard), ‘ Notre Dame de Theatre’ sau ‘monstrul sacru’, în ciuda faptului că nu stăpânea perfect limba franceză. De fapt, ‘l’accent d’Elvira Popescu’ a devenit proverbial. Orice piesă, oricât de slabă, strălucea atunci când Elvira Popescu era pe scenă. Louis este cel care i l-a prezentat pe cel de-al treilea soț, pe baronul Maximillien Sebastien Foy cu care s-a măritat în 1934, devenind contesa De Foy. În 1952, copleșit de dragostea pentru Elvira, dărâmat de depresie, dramaturgul Verneuil se sinucide, tăindu-și gâtul în cadă. Cel puțin așa susțin bârfele vremii. Talentata româncă a ajuns directoare la Theatre de Paris în 1956 și la Teatrul Marigny în 1978, mai apreciată în Franța chiar și decât Greta Garbo. A jucat neîntrerupt timp de 65 ani, având ca parteneri de scenă pe Alain Delon sau Claudia Cardinale. A primit premiul Moliere pentru cea mai bună actriță (din partea asociației actorilor francezi).
Elvira Popescu și-a păstrat sex-appeal-ul, încăpățânată să rămână frumoasă toată viața. La nunta fiicei sale, ziarele mondene titrau că ‘arată mai degrabă ca o tânără mireasă, decât ca o soacră tânără’. Ridicarea la rangul de conte a soțului său i-a oferit și ei titlul de contesă. După decesul acestuia, Elvira Popescu a devenit moștenitoarea unei averi uriașe, inclusiv o proprietate magnifică la Mezy, unde organiza recepții fastuoase. În salonul ei de pe strada Foch din Paris a fost gazda multor personalități, în ciuda vârstei și a artrozei care o chinuia: bancherul Guy de Rotschild, politicienii Jacques Chirac și Valery Girard d’Estaing, designerul Pierre Cardin etc. A fost medaliată de două ori cu ordinul Legiunii de Onoare și ridicată la rang de comandor în 1989. A murit pe 12 decembrie 1993 la Paris, fiind înmormantată în cimitirul Pere Lachaise. Se pare că Elvira Popesco a fost muza celebrului tablou ‘La Blouse Roumaine’ de Matisse. La Popesco a fost inegalabilă prin subtilitățile, nuanțele și finețea interpretării.
Interviu cu Elvira Popescu, realizat de Tănase Radnev în 1967: “Să nu-mi faci rușinea să crezi că eu pot să-mi pierd limba mea românească. În sentimentele mele de bucurie, de tristețe, nu vorbesc decât românește.”
RomaniaSweetRomania 