Ingerul păzitor la datorie (III) – Viața la Cugir

Mama mai plânsese cu câțiva ani în urmă când inconștiența copilului de 11-12 ani putea să ducă la deces. Tare mult îmi plăceau vacanțele de vară petrecute la Cugir. În ficare an descopeream ceva nou. Nu era timp de plictiseală. Într-o vară însă, am descoperit un joc periculos. Îngerul păzitor avea din nou de lucru. Pe o scară de la 1 la 10, gradul de pericol era 10+. Râvneam după libertate în natură ca orice copil crescut pe asfaltul Bucureștiului. Și la Cugir aveam din plin dealuri de cucerit, livezi pentru degustat bunătăți. Dar mai ales, Râul Cugir.

Râul Cugir

Pe mine m-a fascinat râul care curgea prin capul străzii. Treceam calea ferată și coboram malul înalt de aprope 2 m pe alocuri. Râul Mare curgea rapid pe lângă plaje cu nisip fin, peste pietre care străluceau în diferite culori, ocolea bolovani uriași cu forme ciudate. De-o parte și de alta, aluni și tot felul de ierburi de apă. Îmi amintesc încă pipirigul, un fel de iarbă înaltă, suplă. Firele foarte tinere erau flexibile și puteau fi împletite.

În anul acela am descoperit și latura misterioasă a râului: tăul. Auzisem mereu avertismentul, „Nu te duci la râu când vine tăul.” M-am dus totuși și ce-am văzut era horror. Era ora când se elibera controlat apa din lacul de acumulare.

Sirena Uzinei Mecanice Cugir lansa un fel de alertă. Sunetul era chiar sinistru și era urmat imediat de vuietul apei care năvălea ca un zid. Nivelul râului creștea până aproape  de calea ferată. Adică, pe alocuri ajungea la vreo 2 metri adâncime. Apa mâloasă aducea buștenii tăiați în zona forestieră. Trunchiurile copacilor se loveau de maluri, se ciocneau unii de alții. Era un spectacol care-ți făcea piele de găină. Era înfricoșător

Dacă vă pasionează istoria și evoluția tehnologiei în această zonă, vă recomand acest articol cu detalii povestite de un localnic, ing. Valentin Chiroșca. Activitatea forestieră, barajele de lemn și piatră au fost întotdeauna de o mare însemnătate pentru fabricile din zonă, iar munca țapinarilor, spectaculoasă.

Viața unui țapinar de București

Spre sfârșitul intervalului, când apele se mai potoleau, putea să vezi țapinari care conduceau plute formate din 2-3 bușteni și în urma lor câte un băiat călare pe un buștean uriaș. Asta devenise o dorință: să cobor pe râu, călare pe un buștean. Era un sport extrem, un fel de rafting neomologat. Visul unei zile de vară a devenit realitate. Am făcut câteva coborâri scurte, urmând indicațiile băieților mai mari.

Și pentru că spectacolul se întrevedea  a fi de neuitat, am insistat ca mama să mă admire. S-a lăsat greu convinsă, dar a cedat în cele din urmă. Am stabilit să mă aștepte într-un punct înalt al malului, aflat în dreptul Haltei Cugir. Am lăsat-o pe o bancă și am plecat, promițându-i o surpriză. Nu părea nerăbdătoare. Cred că presimțea ce avea să urmeze.

Un fel de Huckleberry Finn

Am mers de-a lungul malului vreo sută de metri până la locul de unde se puteau agăța buștenii și, ca un Huckleberry Finn, am ochit un trunchi mai gros. Erau brazi de 5-6 m. L-am tras la mal cu un fel de țepușă, pe care o mai păstrez încă, găsită în magazia unchiului meu.

M-am urcat pe buștean, strângându-l puternic cu picioarele, Trunchiurile de copac alunecau în viteză pe lângă mine, când împinse în aer, când dispărând ca niște submarine. Unele se loveau de bușteanul meu și atunci nu-i puteam controla direcția. De cîteva ori, le-am simțit atingerea pe picioare.

Momentul culminant a fost clipa în care am ajuns în dreptul haltei. Eu dădeam din mâini în semn de salut, mama dădea din mâini să trag la mal. M-am conformat, dar doar după ce m-am rostogolit o dată cu capul pe sub apă. Nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că un alt buștean putea să mă lovească mortal în cap.

Radiam când m-am apropiat de mama, fără să înțeleg de ce plânge. Nu prea am înțeles nici palma primită. O fi fost o palmă? Am văzut ochii mamei, mâna ridicată, dar nu simțeam durere. Râdeam.

Viața în flash-uri

De abia după câțiva ani, la școală, stând lungită pe salteaua de sport, am văzut aceeași ochi și am descifrat suferința, teama, deznădejdea,

Săritura peste lada de gimnastică a fost ultima cascadorie. Întâmplările povestite mi-au revenit în minte și le-am povestit de nenumărate ori. De fiecare dată revăd momentele ca și când aș viziona o casetă veche sau aș răsfoi albumul cu fotografii.

Pe lângă micile aventuri, revăd cu drag fețele prietenelor, Dealul Cetății, viile și livezile, ștrandul cu trei bazine plin de copii gălăgioși, femeile care-și spălau rufele la râu, bătându-le energic cu maiul. Pături și cuverturi din lână erau bine frecate cu săpun de rufe. Îmbibate în spuma albă cu parfum de flori, erau întinse pe plaja cu nisip fin și lăsate în bătaia soarelui. După clătire, țesăturile albe erau imaculate, iar cele colorate străluceau.

Și biblioteca orașului. De acolo plecam cu un teanc de cărți pe care de abia îl duceam până acasă. Cu ele, sub o boltă de viță de vie uitam de cascadorii. Uitam și de ședințele foto în costum popular. Nu erau momentele mele preferate, dar acum mă bucur să-mi revăd verișoarele în acele fotografii vechi. Și cu siguranță, nu voi uita faimoșii cârnăciori virșli.

Viața fără manual cu instrucțiuni

Întotdeauna învățasem bine, eram premiantă, îmi plăcea să citesc, îmi plăceau limbile străine. Acestea au fost singurele mele preocupări în perioada liceului și anii de facultate. Nu mă mai atrăgeau cascadoriile. Mă pasionau limbile străine, eram fascinată de cultura și civilizația anglo-saxonă. Cea dintre coperțile cărților. Restul păreau doar visuri irealizabile. Ok, liceu, facultate și apoi? Apoi încotro?

Viața nu vine cu un manual de folosire. Viața te supune însă multor încercări. Ar fi bune niște instrucțiuni pentru gestionarea bucuriilor sau a necazurilor. Dar nu-i avem la dispoziție decât pe părinți. Și ei, uneori au soluții, alteori nu. Ca și profesorii. De cele mai multe ori nici nu sunt consultați.

Privind acum înapoi, spre copilăria tumultoasă, sunt sigură că niciunul dintre părinți nu se gândise la nevoia de adrenalină a copilului. Am fost unul dintre acei copii care a căutat experiențele care să-mi provoace emoții puternice. Eram în plin proces de dezvoltare și mă descopeream pe mine și pericolele din jurul meu. Învățam să depășesc teama, să-mi controlez emoțiile. Dar, mai presus de orice, am învățat care pot fi consecințele acțiunilor mele, care-mi sunt limitele.

Am câștigat încrederea în forțele și posibilitățile mele doar după ce am fost îndrumată spre activități sportive organizate care îmi ofereau oportunități sigure. Nevoia de adrenalină este normală la orice copil, dar ca totul să se termine cu bine este necesar ca părinții să discute deschis cu copiii despre această nevoie de „aventură” și să le fie permanent un exemplu.

Etapă cu etapă, cu succese și eșecuri, copilul trece prin grădiniță, școală și viața merge mai departe. Și într-o bună zi … Într-o bună zi a venit marea iubire. 

În curând, un nou articol, altă pasiune, noi întâmplări.