„Sora mea vitregă dragă, actrița Julieta Szönyi, pe care am iubit-o atât de mult, tocmai a murit. Ucisă de o leucemie fulgerătoare!”, a scris Anca Szönyi Thomas, pe pagina ei de Facebook.
Julieta Szönyi, figură emblematică a cinematografiei și teatrului românesc, s-a născut pe 13 mai 1949 în Timișoara. Era fiica pictorului Ștefan Szönyi și sora actriței Anca Szönyi Thomas. Mama sa studiase canto. A întrerupt studiile la Conservator pentru a se dedica fiicelor sale. După un timp, părinții Julietei au divorțat. Mama sa a fost crainică la radio, la secția maghiară. Sora sa a terminat Arte Plastice.
Familia s-a mutat la București când Julieta Szönyi avea doar patru ani.
Îi plăcea să danseze și iubea baletul. Îi plăcea să descopere povești pe care să le danseze. Acasă aveau o pianină la care cânta mama sa. A convins-o să o vândă pentru a cumpăra un radio. Apoi a descoperit teatrul prin intermediul celui radiofonic.
„Am venit la Bucureşti când aveam în jur de 4 ani, aşa că am amintiri vagi despre locuinţa respectivă. Bunicii stăteau într-o cameră despărţită cu un glasvand de altă familie, cu bucătăria şi baia comune.
Pentru că erau dintr-o familie bună, aveau lucruri elegante într-un spaţiu restrâns. Bunica era casnică, iar bunicul era medic veterinar şi a făcut şi sculptură. Cei care l-au cunoscut povesteau că era genul de medic care, dacă primea în toiul nopţii un telefon că a păţit ceva un căţel, rezolva. În afară de asta, fotografia extraordinar; am avut nişte fotografii făcute de el, din perioada Primului Război Mondial, care nu ştiu unde s-au pierdut.
Mai ştiu că, în tinereţe, tata avea un atelier acolo, la Timişoara, şi că lucra cu pictorul Corneliu Baba, dar şi cu alţii.
Vreau să vă spun şi că bunica s-a ocupat de mine în timpul în care părinţii au divorţat şi că am amintiri splendide despre ea.
Odată, de Paşti, a plecat un pic de-acasă şi, la un moment dat, am auzit nişte bufnituri în obloane. M-am speriat tare, a apărut şi ea în secunda următoare şi a deschis geamul să vadă ce se întâmplă. Iepuraşul îmi adusese într-un coş un iepuraş adevărat.
Ţin minte şi că bunica făcea multe feluri de prăjituri; îmi luase tacâmuri şi găteam aceleaşi lucruri în miniatură. M-am gândit mai târziu ce fericită a trebuit să fie bunica în rol de mamă, ştiind de la început cu ce se va ocupa copilul ei – au descoperit devreme talentul lui tata, de când avea vreo 10 ani – nu mai era nevoie să se chinuie cu matematica şi chimia, de exemplu, trebuia doar să treacă de ele.
Într-un an, era să rămân corigentă la matematică.
Părinţii erau deja divorţaţi, mama l-a sunat pe tata, că erau în relaţii bune, şi probabil ea l-a anunţat. Apoi, m-a sunat tata şi, în loc să mă certe, mi-a zis: „Să ştii că eu am rămas corigent la matematică!“.
Studii
Primii doi ani au fost la o școală cu predare în limba română. Apoi, Julieta Szönyi a fost transferată la școala maghiară. A urmat și liceul maghiar. Era cât pe-aci să rămână la un moment dat corigentă la matematică. Tatăl său a încurajat-o, căci avusese și el aceeași problemă. Tot el a fost cel care a dus-o la lecții de echitație.
“Acum îmi aduc aminte că am avut un profesor de limba română extraordinar de bun: avea umor, era şi deştept. La gramatică o tot zbârceam şi, într-o zi, a apucat să spună: „Cine învaţă toată «Scrisoarea III-» pe dinafară până mâine ia doi de 10 în catalog“. Mie îmi zisese că nu mă mai ascultă decât la gramatică şi data următoare eu eram cu mâinile sus, ca să recit „Scrisoarea III“. Mi-a răspuns: „Dacă am promis, am promis. Dar, dacă faci o singură greşeală, să ştii că nu e valabil“. Am reuşit fără erori, îmi plăcea extraordinar poezia.”
Julieta Szönyi a fost admisă la IATC abia la a treia încercare.
„Atunci erau şi 600 de fete pe şase locuri“
Tatăl său a murit înainte de a afla că fiica sa va fi actriță. Era bolnav de cancer.
“Când aveam 18 ani a murit tata; atunci am purtat negru şi am rămas cu obsesia culorii negre şi a unei sobrietăţi toată perioada facultăţii. Am renunţat târziu. Nu era o formă de doliu, ci aşa mă simţeam cel mai bine.”
Julieta Szönyi a absolvit în 1973.
„La mine totul, dar totul a fost întîmplare. Cum eram şi în anul I de facultate, fericită că sînt în sfîrşit şi eu studentă, pentru că atunci erau șapte locuri la actorie şi era o concurenţă maximă, din cîteva sute de candidaţi trebuiau aleşi șapte, îi înţelegeam şi pe profesori cît era de greu de ales. În plus, repertoriul era cam acelaşi.
Cînd am dat prima dată la IATC abia m-am auzit, vorbeam foarte încet, dar apoi am lucrat la voce şi am reuşit. În anul I se făcea un fel de practică, cu roluri mici, şi am nimerit la un regizor francez foarte bun, la Jean-Paul Rappeneau care, imediat ce m-a primit, m-a întrebat dacă ştiu să fac o scenă de isterie.
Cu inconştienţa şi entuziasmul vîrstei am făcut, cum mi-a trecut mie prin minte, o scenă de isterie. Am trecut proba şi am jucat alături de Belmon do în filmul Mirii Anului II. A fost extraordinar, dar mi-a fost mai greu pentru că era o scenă în care trebuia să dau cu pumnii şi cu picioarele în el şi eu nu îndrăzneam. Şi el spunea „Dă, dă cu toată puterea!“ şi îmi lua mînile ca să-mi arate cum să lovesc.” (interviu pentru dilemaveche.ro)
Roluri în film
Avea doar 22 ani când a jucat în Mirii anului II, o coproducție franco-italo-română.
Era un film de aventuri și comedie, cu Jean-Paul Belmondo, Marlène Jobert, Laura Antonelli și Michel Auclair în rolurile principale. Julieta Szönyi era mireasa lui Nicolas, interpretat chiar de Belmondo.
„Belmondo era o persoană foarte plăcută, deşi se zvonea că ar fi groaznic. La filmări am fost foarte timidă, încât el mă ruga să am curajul să dau cu pumnii şi picioarele în el.“
Totuși, numele Julietei nu a apărut pe afișul filmului. Românii nu erau obișnuiți cu stilul profesionist de lucru al francezilor. Producția a întârziat nouă săptămâni. Francezii s-au supărat și au decis ca pe afiș să nu apară niciun nume românesc.
Un an mai târziu avea să primească rolul principal în “Enigma Otiliei”.
A jucat alături de Sergiu Nicolaescu, Clody Bertola și Gheorghe Dinică. În film a fost folosit pentru prima dată procedeul Graphys Color. Era o metodă de prelucrare a peliculei color cu efecte artistice deosebite.
Probele i s-au părut complicate. Ca și rolul, de altfel.
“Deja anunţaseră că joacă vreo trei persoane, inclusiv una dintre colegele mele de clasă, dar m-au tot chemat la probe. Nu m-am dus, că m-am întrebat: Ce rost are, dacă deja se ştie cine joacă? Într-un final, într-una din zile, după ce a insistat Mihu (n.r. – Iulian), care venise să vadă un examen la clasă – aveam un rol frumos: Salomeea lui Oscar Wilde –, m-am dus la Buftea. Dădeau probe vreo 200-300 de fete, nici n-aveau costume pentru atâtea! Intrau repede câte zece, lăsau costumele, pe care le îmbrăcau alte zece şi tot aşa. Văzând că e atâta lume, am făcut o mică şmecherie.
Mai era un pic până să dau şi eu probele şi tocmai trecea un cascador călare, aşa că l-am oprit şi l-am întrebat: „Îmi dai şi mie calul?“. „Păi, ştii să călăreşti?“. „Da.“ De fapt, nu era atât şmecherie, cât teamă de cât de multă lume se afla acolo.
M-am urcat pe cal, am zburat în pădure şi nu m-am mai întors. Mihu şi ceilalţi aşteptau să vin şi, când am ajuns, am trecut direct la probe. După, a venit unul dintre operatori şi mi-a spus: „Aţi dat nişte probe foarte bune, o să vă chemăm şi mâine pentru o probă cu text, cu partener, mai complexă.“
O secvență i s-a părut totuși cea mai dificilă din film. Cea cu cireada de bivoli.
“Mihu a lăsat-o ultima, ca după aia să ne spună: „Dacă păţeaţi ceva, deja aveam filmul“. Bivolii erau de jur împrejur şi el urla de pe margine la cei care dădeau cu biciul: „Întărâtaţi-i!“. În timpul ăsta, Radu Boruzescu ţinea o umbrelă deschisă şi îmi spunea să stau în spatele lui, unde erau tot bivoli. Pe lângă asta, Mihu striga la mine să nu mai râd. Mă apucase un râs de frică şi nu mă mai puteam opri!”
Julieta Szönyi spunea că nu a învățat nimic din filmările pentru Otilia.
“Am fost dezamăgită; veneam din facultate, unde eram obişnuită să se disece fiecare situaţie, iar Mihu nu m-a lăsat. Nici scenariul n-am avut voie să-l citesc şi pur şi simplu m-a dirijat ca pe o marionetă. Înainte să trecem de jumătatea filmului am vrut să plec, pentru că îmi era groază de ce avea să iasă, mai ales că îmi făcusem o idee despre cum trebuia să fie Otilia şi, oricum, nu corespundea cu ideea pe care a avut-o el.
Într-o zi, când filmam la Sinaia, chiar în Castelul Peleş, m-am închis într-o încăpere. Plângeam de ciudă şi Mihu bătea în uşă, să îi deschid să stăm de vorbă. Îi răspundeam: „Nu deschid, mă duc acasă“. Mi-a promis că de acum încolo o să discutăm şi insista că era frumos ce se filmase. Dar filmările au decurs în continuare aşa. După aceea, am mai făcut un film cu el: „Comoara“, unde ne-am înţeles mai bine. Dar nici n-a mai ieşit.”
După cinci ani, în 1977, a fost distribuită în Toate pânzele sus. A jucat rolul Adnanei.
„Mi-a plăcut tot ce era de făcut. Îmi era extrem de la îndemână şi suntem foarte asemănătoare. Mi-ar plăcea să încep acum. Să am 20 de ani, dar cu mintea şi experienţa de acum. Ceea ce este imposibil. Trebuie să trecem prin tunelul vieţii ca să căpătăm experienţă”, și-a amintit momentele de la filmări.
La ”Toate pânzele sus” a fost o bucurie ieşitul pe mare. Plecam pe mare în zori, la ora 6, ne întorceam când apunea soarele. Am iubit şi personajul. A fost plăcut. Cred că rolul Adnanei, din acest film, a fost cel mai bun rol al meu.”
“În copilărie adoram să stau în natură, eram veşnic căţărată în copaci, umblam după gâze, îmi plăceau animalele. Era complet altceva decât Otilia şi mi-a fost, într-un fel, la îndemână personajul. Aveam libertate de a fi. Nici n-am avut rău de mare, deşi multora li s-a întâmplat. Cred că a fost un film reuşit!”
Activitatea teatrală
După absolvire, a fost repartizată la teatrul din Baia Mare, apoi s-a transferat la teatrul din Pitești. În 1990, a devenit actriță a Teatrului Mic din București, unde a activat până la pensie.
Regimul comunist nu a plăcut-o prea tare pe Julieta Szönyi.
A fost interzisă timp de cinci ani. Nu i s-a aprobat niciodată nici pașaportul, deși a cerut de câteva ori.
“Timp de cinci ani nu m-a chemat nimeni. Am fost interzisă şi am aflat după ce m-a invitat Manole Marcus să joc un rol principal într-un film de epocă în două serii, în care partenerul meu direct ar fi fost Adi Pintea.
(…) Odată, nu mai ştiu cine m-a întrebat: „Ştii că eşti pe lista neagră?“.
„Ce listă neagră?“, m-am mirat. Manole Marcus nu era prezent, că l-aş fi întrebat, dar i-am dat telefon acasă şi n-am terminat bine de vorbit, că mi-a zis: „Da, există liste negre şi chiar mă pregătesc să mă duc în audienţă că şi tu şi alţii din distribuţie sunteţi acolo“.
Eu sunt timidă, dar când lucrurile devin prea grave, îmi iau elan. M-am dus în audienţă la Casa Scânteii, la tovarăşul care răspundea atunci de cultură. Nu puteai să intri decât cu legitimaţie. Am trecut ca vijelia pe lângă portar, i-am spus că sunt aşteptată şi am urcat, deşi nu ştiam unde e biroul respectivului.
Am întrebat, am intrat în birou, a vrut să ştie care e problema, i-am răspuns: „Am venit să întreb de ce sunt pe lista neagră“. Bineînţeles că şi-a jucat jocul: „Ce listă neagră? Nu există aşa ceva“. A şi sunat undeva: „Ştii tu că ar exista vreo listă neagră? Sigur că nu, nici vorbă“. Am plecat, a fost şi domnul Marcus în audienţă, i s-a dat voie să facă filmul, dar s-a tăiat bugetul la jumătate. Până la urmă, a renunţat.”
Julieta Szönyi în 1990
A crezut cu tărie în schimbare, era convinsă că Revoluția va aduce o libertate reală.
“Cu naivitate şi romantism, am deschis fereastra şi i-am spus soţului meu de atunci: „Miroase a libertate!“.
Iar replica lui a fost: „Nu, miroase a praf de puşcă“. Şi ne-a aspirat, bineînţeles, mulţimea care se ducea spre centru. Am fost acolo şi am crezut, iar astăzi decepţia mea e mare. Ţin minte cum urlam: „Jos comunismul!“ în Piaţa Universităţii.
(…)Aşteptam să se schimbe totul radical; probabil că am fost prea visătoare. Chiar aveam sentimentul că totul o să înflorească de pe o zi pe alta. Constat că majoritatea lucrurilor s-au schimbat în bine, dar sunt şi minusuri. Ţin minte că înainte de Revoluţie eram toţi supăraţi că eram trimişi la posturi – terminai facultatea şi erai repartizat, stăteai cu chirie modică, aveai un salariu; toată lumea trăia la fel de prost, dar nu exista nici nesiguranţa zilei de mâine. Când văd acum ce mare de tineri iese din toate facultăţile, mă întreb ce vor face aceşti copii. ”
În 1990, la 40 ani, Julieta Szönyi a decis să plece în Germania, împreună cu soțul său.
A revenit însă a revenit în țară după scurt timp. Fiul său rămăsese în România.
„Am plecat în Germania în ’90 cu fostul meu soţ, medic, am ajuns la aşa-zisul lagăr pentru străini de etnie germană, apoi ne-au făcut radiografia pulmonară, ne-au dat camera şi bonurile de masă.
Fiul meu, Alexandru, era mic şi rămăsese în ţară. Mătuşa şi vărul meu, care ne-au instalat, n-apucaseră să plece, iar eu am stat două minute jos în cameră, după care am spus: Hai acasă!
După aceea, ne-am propus să rămânem doar o lună, cât avea soţul meu concediu, şi să ne întoarcem. Nu mă vedeam acolo”
Au urmat trei decenii de roluri pe scena Teatrului Mic. Julieta Szönyi a fost însă convinsă că filmul este mai puternic decât teatrul.
„Filmul rămîne, uite, generaţii întregi văd Toate pînzele sus. Şi cartea lui Radu Tudoran e foarte instructivă, te poartă prin toată lumea, cu toate obiceiurile, cu toate că s-a filmat tot în portul Tomis din Constanţa. Se punea un decor, se dărîma, iar se punea un decor. Spre exemplu, pot să o văd pe Bette Davis oricînd pe ecran sau pe Vivien Leigh, care juca extrem de modern în Pe aripile vîntului. Puţini au văzut-o pe scenă. Deci, din punctul ăsta de vedere, filmul e mai puternic”
Revenirea în cinematografie
Julieta Szönyi Ghiga a revenit pe marele ecran în filmul „La Gomera” (2019), regizat de Corneliu Porumboiu, care a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes.
Moștenirea lăsată
Julieta Szönyi a lăsat în urmă o carieră impresionantă, fiind apreciată pentru talentul și frumusețea sa. A fost considerată una dintre cele mai frumoase actrițe ale cinematografiei românești. Rămâne o figură emblematică a artei românești, iar contribuția sa va fi mereu apreciată de public și critici deopotrivă.
Frumusețea a fost tocmai elementul care a încurcat-o în carieră.
„Mă deranja, de pildă, când primeam complimente superficiale şi inutile. Însă, din cauza timidităţii, nu ştiam întotdeauna cum să reacţionez.
În minte, de obicei, îmi venea imediat un răspuns foarte acid, dar, din timiditate, repet, şi pentru că nici nu voiam să rănesc pe nimeni, cuvintele rămâneau nerostite şi atunci păream cretină.
Ceea ce iarăși mă deranja foarte tare. Iar profesional, felul în care arătam m-a încurcat pentru că, într-o anume măsură, m-a blocat într-o tipologie de personaj.” (Julieta Szönyi)
S-a stins din viață pe 18 aprilie 2025, la vârsta de 75 de ani.
“Ma chère demi-sœur, l’actrice Julieta Szönyi que j’ai tant aimé, vient de décéder. Tuée par une leucémie foudroyante! ( dintre noi două, eu sunt cea care mă tot accidentam, loveam , rupeam câte ceva ,ba cu cârje ,operații ,ba cu cancere de tot felul. iar EA niciodată nimic , un exemplu de rezistență și totodată discreție dar , într-adevăr fuma mult muult dar întotdeauna în formă! Un final brusc, ciudat și neașteptat.” (Anca Szönyi Thomas)
surse foto
FB – Studiourile Buftea
FB – Cătălin Oprișan
