În anul 1977, România era o țară încremenită în frică, cenzură și suspiciune generalizată. Într-o societate sufocată de dictatură, fiecare gest de contestare avea greutatea unui act de eroism. În acest context, psihiatrul și scriitorul Ion Vianu a făcut o alegere care i-a schimbat iremediabil viața. A decis să emigreze în Elveția, după ce s-a implicat în mișcarea de susținere a dizidentului Paul Goma. Aceasta nu a fost o decizie luată ușor, ci o consecință a unei suite de poziționări morale și profesionale asumate.
“Dacă aș fi știut că avea să mai dureze numai 12 ani după plecarea mea, poate nu aș fi plecat, aș fi avut, poate, curajul de a protesta în interior.“
A revenit în România după ce s-a pensionat. Anii petrecuți în Elveția l-au dotat cu înțelepciunea de a privi cu îngăduință greșelile. Chiar și pe cele ale meșterilor care i-au montat greșit o clanță. „Mi-au montat-o invers, căci lăcătuşii români nu au prejudecăţi”
Implicarea în mișcarea lui Paul Goma – un gest de solidaritate
În primăvara lui 1977, Paul Goma a lansat un apel de susținere a Cartei 77, mișcare civică din Cehoslovacia, printr-o scrisoare adresată guvernului comunist român. Această inițiativă a generat un val de reacții, majoritatea negative, izvorâte din teamă. Cu toate acestea, un număr extrem de restrâns de intelectuali români au ales să semneze apelul. Printre ei se număra și Ion Vianu.
Gestul său nu a fost doar unul de simpatie intelectuală sau morală. Semnarea apelului venea cu riscuri reale: pierderea locului de muncă, anchete ale Securității, izolare socială, amenințări. Vianu, medic psihiatru deja cunoscut în cercurile profesionale și culturale, și-a asumat consecințele cu o demnitate rar întâlnită în acei ani.
Exilul lui Ion Vianu în Elveția – începutul unei noi misiuni
În urma presiunilor constante din partea regimului, Ion Vianu a ales calea exilului și s-a stabilit în Elveția, în 1977. Plecarea nu a fost o fugă, ci o continuare a luptei. Într-un exil care putea deveni confortabil, Vianu a preferat să rămână activ civic și profesional. El a devenit una dintre cele mai articulate voci ale opoziției intelectuale românești din străinătate.
Se întâmpla la scurt timp după ce Ceaușescu tocmai sugerase “hiperpsihiatria” (sau represiunea psihiatrică) în discursul de deschidere a anului universitar din 1 octombrie 1968 la Cluj-Napoca:
„Oare ar mai putea cineva să gândească că în România ar fi posibil să se găsească forţe sociale în stare să pună în pericol orânduirea noastră socialistă? Eu cred că nu. Sigur că nebuni se vor găsi întotdeauna. Dar, pentru aceşti nebuni, societatea noastră socialistă dispune de mijloacele necesare, inclusiv de cămaşă de forţă, dacă e necesar. Însă, după cum ştiţi, noi dezvoltăm mult medicina, (…) aşa că ne gândim că chiar pe aceşti nebuni să îi tratăm cu mijloace mai moderne şi să nu mai recurgem la cămăşi de forţă”.
Patru ani mai târziu, ministrul de interne Ion Stănescu avea să lanseze conceptul de „discernământ politic şi juridic”.
Ion Vianu a făcut parte dintre specialiștii care nu s-au alăturat acestei psihiatrii auxiliare miliţiei politice. A refuzat de două ori invitaţia lui Eugen Ionesco de a se stabili în Franţa. Spunea că „Libertatea nu se măsoară prin absenţa constrângerii, ci prin refuzul supunerii”. Refuza să-i declare bolnavi mintal pe cei aduși de miliţie sau să ia parte la expertize a căror concluzie era una dinainte decisă.
„Nu numai că eram prizonierul unui stat-monstru, dar eram închis în individualitatea mea”. În articolul din 1976 – „Psihiatria, antipsihiatria şi hiperpsihiatria” – și-a exprimat subtil dezacordul faţă de regimul totalitar. A recunoscut că mişcarea lui Paul Goma îi dă curaj. Și a refuzat „să devină complice prin tăcere” la ceea ce devenise psihiatria românească.
I s-a înscenat un proces de calomnie şi a fost dat afară de la universitate. I-a fost oprit telefonul. Casa în care locuia împreuna cu soția, fiii, dar și sora, cumnatul și fiul acestora (Vlad Alexandrescu, fost ministru al culturii), a fost supravegheată. A reușit să părăsească ţara, emigrând în Elveţia, ţara natală a soţiei sale, Ioana Bolomey. În scrisoarea adresată lui Paul Goma în 1977 a recunoscut că se afla pe „culmile disperării” şi că plecarea sa a fost o „sinucidere simbolică, un harachiri moral”, că „moare ca român, dar rămâne om”.
Lupta împotriva psihiatriei politice
Unul dintre cele mai importante fronturi de luptă ale lui Ion Vianu în exil a fost denunțarea folosirii psihiatriei ca armă politică în regimul Ceaușescu. În România, autoritățile recurgeau la diagnostice psihiatrice false pentru a discredita și izola oponenții regimului. Cei care criticau statul puteau fi internați forțat în spitale de psihiatrie. Uneori erau diagnosticați arbitrar cu afecțiuni psihice grave, pentru a fi reduși la tăcere fără un proces penal.
În colaborare cu Radio Europa Liberă, Vianu a vorbit în repetate rânduri despre aceste abuzuri. Emisiunile sale erau atent ascultate în România și au contribuit la informarea opiniei publice internaționale. Vocea sa calmă, dar fermă, demonta minciuna oficială și arăta fața inumană a regimului comunist român. A fost întrebat de directorul Europei Libere, Nöel Bernard, ce boală mintală are Nicolae Ceauşescu. A răspuns: „Domnule Bernard, mi-am făgăduit mie însumi să nu folosesc niciodată psihiatria în scopuri politice!”
De asemenea, în calitate de membru al Asociației Psihiatrilor Elvețieni, Vianu a militat pentru sancționarea României în cadrul organizațiilor internaționale de profil. A susținut rapoarte și conferințe în care a documentat cazuri concrete de persecutare psihiatrică. Era o realitate pe care statul român o nega cu vehemență.
Ion Vianu – o conștiință vie a exilului românesc
Pe lângă activitatea sa profesională, Ion Vianu s-a afirmat și ca scriitor. Volumele sale – dintre care se remarcă Amor intellectualis, Necredinciosul și Vasiliu, foi pierdute – aduc o perspectivă subtilă asupra exilului, pierderii identității și reconstrucției interioare. În toate se simte spiritul său critic, dar și un atașament profund față de România, chiar și atunci când aceasta l-a respins.
Ion Vianu nu a fost doar un martor al vremurilor, ci un actor activ, care a ales să nu tacă în fața abuzului. Semnătura sa alături de Paul Goma a fost începutul unui drum anevoios, dar plin de sens – acela de a spune adevărul într-o epocă a minciunii oficializate. Astăzi, când pericolele manipulării și ale tăcerii complice sunt din nou prezente sub alte forme, lecția lui Ion Vianu rămâne mai actuală ca niciodată.
Familia lui Ion Vianu
Ion Vianu s-a născut pe 15 aprilie 1934, la București. Era fiul criticului literar Tudor Vianu și al Elenei, istoric al literaturii franceze și traducător, conferențiar la Universitatea din București. Bunicul matern, Ștefan Irimescu, fusese întemeietorul ftiziologiei în România. Spunea despre sine că este 100% român și 50% evreu. Sora sa, Maria Alexandrescu Vianu, a fost istoric al artei antice, arheolog, A crescut cu pasiunea cărților, motiv pentru care chiulea de la școală pentru a se dedica lecturii. Viața sa a fost puternic marcată de prietenia cu Matei Călinescu. Spunea că prietenia lor debutase „în ultimul moment când mai poţi să legi prietenii mari”.
A fost căsătorit cu Ioana și a avut doi fii. A încetat din viață pe 20 iunie 2024, în Elveția. Avea 90 ani.
Studii
A avut ocazia să studieze un semestru la Liceul „Jaccard”, la Pully, lângă Lausanne. Studiase limba franceză în particular, așa că se simțea comfortabil.
A urmat timp de doi ani cursurile secției de limbi clasice din cadrul Facultății de Filologie din București. Însă a simțit că „studiile pur umaniste nu sunt destul de apropiate de viaţă”. A continuat să rămână fidel literaturii, dar și-a luat licența în medicină. Era atras mai ales de psihiatrie. Deși tatăl său credea că „această specialitate e periferică în raport cu restul medicinei şi că într-o meserie, oricare ar fi ea, e mai bine să te situezi la «centru»”. De altfel, concepţiei generală a vremii era că „psihiatria reprezenta, din punctul de vedere al carierei medicale şi universitare, o soluţie destul de mediocră”.
Cariera lui Ion Vianu
A devenit rapid un psihiatru căutat.
“Avea ceea ce au unii doctori, acea intuiție de a înțelege bolnavul în toată amplitudinea lui, și nu numai psihiatric, el era un foarte bun medic, asta era ceva special al lui Ionel, […] și-a făcut un fel de faimă extraordinară, pentru că la cabinetul lui venea lume de peste tot, absolut din toată țara. Și i-a îngrijit pe mulți dintre bolnavii care aveau afecțiuni psihice în perioada respectivă. […] cu o enormă plăcere de a face acest lucru.” (Petre Constantinescu, Continentul scufundat)
A practicat cu viziune filologică, ajutat de vasta cultură în care fusese educat. În 1963 a fost numit preparator la clinica de psihiatrie şi a participat la cursuri de formare în psihoterapie în Germania şi Franţa. A recunoscut că medicina şi psihanaliza l-au „ajutat să nu fie definitiv apăsat de personalitatea tatălui”.
În anii ’60 a vorbit despre psihanaliză, domeniu ce nu era prea bine tolerat în România. A condus chiar un centru de psihoterapie la Spitalul Central, aplicând hipnoza si antrenamentul autogen. Le studiase într-un stagiu în RDG. Apoi a experimentat „psihiatria politică“. A fost momentul când a decis că e mai bine să plece. Pentru el, pentru fiii lui.
S-a implicat în activitatea împotriva represiunii psihiatrice în cadrul „Inițiativei Geneva pentru Psihiatrie“. Era o organizație desprinsă din Amnesty International. Lupta împotriva represiunii politice prin utilizarea psihiatriei.
A înțeles că patologia psihică poate nici n-ar fi existat fără atentatul perpetuu la demnitatea umană reprezentat de viața în societate. Dictatura comunistă era supremul act de asuprire: decidea dacă ești sau nu bolnav mintal. Implicarea sa împotriva dictaturii a luat și alte forme. Devenise un vorbitor activ la „Europa Liberă“.
Cum a văzut regimul comunist
Psihiatria română nu a recunoscut niciodată oficial participarea ei la politica și poliția regimului comunist. Germania occidentală postbelică a avut nevoie de 20 ani până a apărut o generație nouă, care a recunoscut oroarea eutanasiei active. Fusese o idee a lui Hitler la care au participat cu entuziasm. Abia după acest moment, psihiatria germană a putut redeveni importantă în mediul european.
Astăzi, unii văd regimul comunist ca pe un fel de paradis pierdut. Ion Vianu vedea paradisul lui Ceaușescu similar celui din Hotelul Alb (D. M. Thomas). Era un lagăr de refugiați, înconjurat de sârmă ghimpată. Fiecare primea o supă zilnică și o bucată de pâine neagră. Paradisul comunist era unul decadent, în care supa era tot mai diluată. Iar sârma avea ghimpii tot mai lungi.
Vianu observa cu spirit psihiatric și societatea post-decembristă. O vedea ca una formată din lupi și oi. După ce vor fi mâncat toate oile, lupii vor muri de foame. Păstorul ar trebui să fie Statul. Dar cine garantează că slujitorii statului sunt ciobani și nu lupi sau oi? Spunea că ar fi ideal ca lupii să-și piardă obiceiul strămoșesc de-a fura. Dar…
Astăzi, după schimbarea regimului, depresia și pasivitatea au ajuns maladii sociale.
Din anecdotele lui Ion Vianu
“Pe o bancă în Cişmigiu stătea un bătrân şi alături de el s-a mai aşezat un bătrân; stând de vorbă, cel dintâi şi-a dat seama că bătrânul care venise era însuşi Dumnezeu; l-a întrebat care dintre religii este cea bună? Dumnezeu a răspuns: ‘ca să îţi spun drept, religia nu mă preocupă.”
Rămân întrebările
“Noi căutăm un tată criminal, un tată monstruos căruia vrem să îi smulgem organele virilităţii considerând că ne violează. Îi atribuim toate eşecurile noastre. Dar laşitatea celor care acceptă? Responsabilitatea colectivă? Şi de-asta prinde atât de bine azi această polarizare, plus propaganda unor posturi de televiziune.“
„Fiecare societate are psihiatria pe care o merită”
surse foto
