Anton Holban nu s-a simţit prea confortabil printre colegii de breaslă. Personajele cancelariei păreau a avea mai degrabă interese mărunte decât pasiune și eleganță pedagogică. Poate tocmai de aceea, în romanul “Parada dascălilor” a ales o postură mai comodă. Ca narator omniscient a redat ce a văzut și ce știa din interior, neimplicându-se în acţiune. „Parada dascălilor a ieşit tocmai din dezamăgirea, descoperind că totul nu se potriveşte cu idealul meu şi poate şi din naivitatea de a voi să schimb ceva”
“Ai auzit ce formidabilă palmă dă corpului profesoral noul director? Vrea să dea ora de drept de la clasa extrabugetară pârlitului de Fanache. Mie mi se cuvine. O să ajungem muritori de foame. Dar o să fac raport la minister.”
Autorul ne liniștește. Și-a potrivit dioptriile pentru a nu scăpa detalii, dar nu ține să identifice pe cineva anume.
“Orice carte cu veleități de creație trebuie să pornească de la observații necruțătoare asupra ta sau asupra altora. Asta nu înseamnă să scoți fotografii. Aceste observații le combini, le retușezi, le gradezi după legi proprii pe care n-ai putea să le explici.
Nu trebuie ca cineva să se recunoască în Parada dascălilor.
Pentru a construi fiecare siluetă am întrebuințat gesturi sau vorbe de la mai mulți oameni, de la mai multe școli din diferite orașe, uneori chiar în afară de școală.
Din fericire, în țara aceasta mai există mulți dascăli care merită admirație și atenție pentru știința și sacrificiul lor zilnic.
Cu precizie n-am voit să redau decât atmosfera.”
Anton Holban
A fost licențiat la Facultății de Litere și Filosofie din București. Anton Holban a fost profesor la Liceul de Băieți Vasile Alecsandri, din Galați. A predat aici limba franceză, în perioada 1928-1932. Apoi, până la moarte, la București. S-a stins în 1937, în plină tinerețe și putere creatoare, din cauza unei operații banale de apendicită.
Anton Holban s-a născut pe 10 februarie 1902, la Huși, județul Vaslui. Era nepotul de soră al criticului Eugen Lovinescu.
Despre profesori
“Ușa se întredeschide și apare figura speriată a bătrânului pensionar Guță: trup interminabil, la butonieră cu o floare proaspăt șterpelită de pe straturile d-lui Boiu. Apare, ca un meteor, la mici intervale, la înscrieri, la teze, la examene, și mai ales la darea situației de sfârșit de an.
Acum anunță grabnic: Un inspector!
Secundă de reținere.
Borș face: Hait!
Directorul zorește pe profesori: Haide ocupați-vă, faceți ceva… Care inspector?
Dar Guță își descrețește fața într-un râs plin de spirit: Financiar!
Frunțile se luminează, dascălii râd, și directorul îi aruncă prietenos: Măi, Guță măi, ai îmbătrânit și tot ghiduș ai rămas.”
Despre profesorul care face orarul
“În vârstă de peste 50 de ani, avusese ocazia să aibă destule deziluzii, și totuși era fără riduri, cu ochii fără nimic tulbure, cu gura veșnic zâmbitoare. Impozant, îngrijit la îmbrăcăminte, cu lavaliera în vânt.
Avea o mulțime de îndeletniciri: desena, copia tablouri, era expert la tribunal, asista la orice reparație a liceului, la așezarea vreunei plăci comemorative, a vreunui tablou sau numai la „reorganizarea” spălătorului; închidea ochii pe jumătate, cerceta proporțiile și opina. Era reprezentantul tuturor societăților de turism din București, și neostenit căuta noi membri. (…)
Dar ocupația cea mai importantă o avea la începutul anului. Făcea orarul. Și atunci, toată dăscălimea îi zâmbea, îl întreba de sănătate, îl căuta, îl invita: „Ce faci, Frunzuliță? ”; „Salve, Frunzulescule! ”; „A sosit și Frunză-n dungă! ”
Față de această febrilitate, Frunză păstra același zâmbet, accepta orice pretenție nouă în aranjarea orarului și reîncepea munca fără să-și piardă răbdarea. Și când totuși vreun dascăl nu era mulțumit, atunci se alerga la mijlocul cel mai sigur de a-l face pe Frunză să transforme pentru a suta oară orarul. Se reflecta: „Ce vrei, a îmbătrânit! ”
Era de altfel spiritul pe care și-l aruncau cel mai adesea dascălii și care cădea pe umerii, cu grijă conservați, ai lui Frunză destul de greu. Într-o zi, unul spuse lui Guță, astfel ca să fie auzit și de Frunză: „Săracul Frunză, nu știu ce are. Tare mai arată bătrân de la o bucată de vreme! ” Și șandramaua de 70 de ani, cu floarea șterpelită de pe straturile d-lui Boiu la butonieră, a oftat: „Nu mă bucur deloc, căci ca mâine o să fiu și eu ca el. ” Frunză zâmbea galben.”
Hai sa trecem și la elevi. Anton Holban i-a observat bine și pe ei.
“Elevii români se împart în două categorii, ca valeții lui Molière: cei deștepți și cei imbecili. Intermediarii lipsesc. Imbecilii! Care nu știu niciodată nimic. Care nu pricep, orice le-ai spune. Care tulbură liniștea vreunei teze cu întrebarea: „Îmi dați voie să iau o peniță? »
Le-am dat elevilor să învețe pe de rost, pentru o vacanță, Les animaux malades de la peste. La ascultare unul îmi sare dintr-un vers: „Puisqu ‚ilfaut l’appeler par son nom”. Când i-am atras atenția, a protestat: „Aceste vorbe sunt puse în paranteză și ne-ați spus să nu învățăm niciodată ce e în paranteză». Cum ajung în clasa ultimă? Pentru că sunt feciorii lui X, Y sau Z, și X e om politic, Y e doctor, iar Z profesor de liceu.
Când se întâmplă ca unul din acești elevi să fie printre cei mai proști din clasă (ca cei doi frățiori ai lui Borș, de pildă), dascălii se simt obligați să treacă întreaga clasă. Dacă cunoști mecanismul școlii, șui cu luni înainte că elevul X, căzut la toate materiile, va căpăta totuși nota de trecere, se va îndrepta, după formula obișnuită.
Dar nu trebuie crezut că imbecilii trec numai din cauza stăruințelor. Directorul, subdirectorul și, după ei, dascălii fac toate sforțările ca să treacă clasa câți mai mulți. Și, pentru aceasta, tot felul de formule pe care le intitulează pretențios principii: unul e bolnav, altul e prea mare, altul e sărac, altul e prost și nu e de vină; în clasa I trebuiesc trecuți, căci sunt prea mici, în clasa VI și VII, căci sunt prea mari, în clasa III pentru ca să aibă – sărmanii – gimnaziul complect.
Și elevii deștepți… În clasa I au mult entuziasm, dar ce mai rămâne până la urmă?
Firea românului de a se lenevi cu vremea? Poate… Dar ce sunt ei de vină dacă asistă la toate nedreptățile, așa de importante pentru sufletul lor curat? Și unii profesori cer lecția pe de rost, alții nu știu nimic, alții pun nota de trecere din oficiu, iar alții se pretează la toate intervențiile.
Rezultatul?
E tragic mai ales să vezi entuziasmul micilor elevi și constatările lor zilnice, așa de disperate.
Sunt diriginte în clasa II. Mulți băieți deștepți, și mă obosesc, așa se întrec, așa vor să învețe, așa se agită. În ora de dirigenție însă jeluirile curg.
„Domnul Hortopan ne ascultă rând pe rând și numai o dată pe trimestru. La domnul Berechet nu facem nimic. Ce-o să știm peste câțiva ani? Dacă-l întrebăm ceva pe domnul Hanibal Ionescu, ne răspunde să nu fim obraznici cu catedra. Lui Ghițescu, nepotul directorului, toți profesorii îi pun note mari, iar pe bietul Iliuță, pentru că e mic și timid, toată lumea îl persecută”…
Vorbesc cu toții deodată, spunându-și fiecare micile necazuri. Tuturor le scapără ochii de mânie, de ciudă, de speranța că se mai poate îndrepta ceva. Și gura nu li se mai oprește, ceea ce dascălii cu experiență numesc scandal.
(…) – Domnule diriginte, nu e drept… nu e drept…
Și, tulburat, îi răspund:
– Așa e.
(…) Și apoi întrebarea care mă umilește, într-atât mă simt de nevolnic:
– Și nu se poate face nimic?
Ce să spun? Că la cea mai mică obiecție dascălii vor răspunde că ei au mai multă experiență? Cum să le dau gustul de inovație și tinerețea pe care nu au avut-o niciodată? Ce să-i răspund lui Ionel Melinte? Că părintele Bartolomeu are dreptate când spune că „n-o să schimbăm noi lumea”?”
Anton Holban are o părere și despre doamnele profesoare.
“Întâmplarea m-a adus și într-o cancelarie de profesoare, împrejurul meu, câteva cucoane vorbărețe, agitate, în general bătrâne, urâte și încă domnișoare. Tocmai discutau cu aprindere un caz grav petrecut în școală. Eleva Eufrosina Ionescu și-a tăiat părul, iar eleva Viorica Popescu a fost văzută pe stradă cu un tânăr („pretinde că-i e frate, dar las’, că știm noi”) …
Controverse erau numai asupra pedepsei care trebuia aplicată, căci profesoarele erau de acord să pedepsească pe vinovate exemplar. Abia târziu a evoluat discuția, și anume, s-a admirat pălăria maestrei de muzică. Erau la un loc profesoarele de matematecă, de germană, de franceză, de desemn și de muzică, probabil mari specialiste în Einstein, Thomas Mann, Paul Valéry, Eduard Manet și Claude Debussy…“
Anton Holban a povestit despre directori, despre profesori și profesoare, despre elevi. Despre cancelarie, în general. O singură întrebare pare să-i fi rămas lui Anton Holban.
“Aș putea prelungi, într-o carte de cinci ori mai mare, căci subiectul este inepuizabil, dar tipograful nu o va permite… Și apoi, la ce bun? Căci de voi spune tot adevărul, nu voi interesa pe nimeni, așa va părea de obicinuit. Ce să facem? m-ai întrebat. Să țipăm, să nu admitem nici o nedreptate, să ne plângem la toată lumea, să-i alungăm pe cei proști sau pe cei care nu-și fac datoria, să dăm foc de e nevoie. Să facem asta? Vom putea schimba ceva? Și ce vom pune în loc?
Să fugim departe, în altă țară, unde sunt alte obiceiuri și alți oameni? Vom fi mai fericiți?“
Ce i-am răspunde oare astăzi lui Anton Holban?
Surse foto
