Criticii români o numeau pe Naarghita “privighetoarea României” sau “cântăreața cu vocea în spirale” și o comparau cu Yma Sumac.
În 2007, Naarghita și-a deschis sufletul într-o scrisoare adresată presei și publicului. Își dorea mult să revină pe scenă.
“Dragi prieteni, vă scriu aceste câteva rânduri pentru a înţelege mai bine cine este Naarghita. S-au vehiculat de-a lungul timpului atâtea poveşti despre ea, unele reale, altele inventate, încât trebuia să lămurim lucrurile. M-am născut la 14 ianuarie 1939, în comuna Pufeşti – Vrancea, în locuri de baladă, cum spunea un ziarist pe vremuri. La botez, părinţii mi-au dat numele Maria, poate cel mai frumos nume al lumii creştine. Din locurile natale nu am deloc amintiri, pentru că le-am părăsit când eram foarte, foarte mică. Părinţii mei s-au despărţit când aveam trei ani şi mama a plecat pentru totdeauna din casa familiei tatălui meu, Ioan Amarghioalei. Femeie tânără şi hotărâtă, mama Aneta s-a întors în casa ei părintească, aflată într-un sat apropiat. Tradiţiile familiei nu erau prea generoase cu gestul mamei şi atunci ea m-a incredinţat părinţilor ei, familia Vasile Ionel, şi a plecat la Bucureşti să-şi găsească un rost, un loc de muncă. Tatăl meu a rămas în sat cu fratele meu. Ne-am înstrăinat. Nu i-am cunoscut decât la maturitate. Bunicii mei veniseră din 1916 în Moldova, refugiaţi din ţinutul Trei scaune; ţărani ardeleni bogaţi, dar având o familie cu 18 copii.
ROCHII DE PRINŢESĂ DIN HÂRTIE
Copilăria mea, la vârsta aceea mică, a fost un basm frumos şi fără griji petrecut printre foarte mulţi verişori din neamul mamei, tutelaţi de bunica Reveica, un fel de Sfânta Vineri, bună şi dreaptă, şi neobosită. Am fost dintotdeauna atrasă de cântec, de dans, evadând mereu într-o lume cu zâne şi prinţese. Doamne, câtă hârtie creponată cumpăra bunica pentru a-mi face eu «rochii lungi de prinţesă», cu care defilam prin satul Domneşti pe toate ulicioarele ca să mă vadă toată lumea. Mergeam la şcoală alături de câţiva copii de vârste diferite, eu fiind cea mai mică. Eram atentă la tot ce se preda. Spuneam mereu «ştiu eu», pentru că aveam răspuns la toate întrebările învăţătoarei. A venit războiul. Am amintiri extraordinare din acea vreme, timp în care conacul Mavrocordaţilor, cumpărat de moşii mei, a fost ocupat când de nemţi, când de ruşi. Ele se vor regăsi în cartea mea autobiografică, pe care sper s-o public în primăvara lui 2009.
NAARGHITA – CAP DE FAMILIE
În august 1948, când aveam vreo nouă ani, Dumitru, soţul mamei, m-a adus la Bucureşti. Din clipa aceea nu m-am mai întors la rudele familiei mamei sau tatălui. Niciodată. Intram în lumea Capitalei, nouă pentru mine, foarte diferită de cea din sat. M-am ocupat încă de pe atunci de «viaţa mea». Am urmat cursuri de dans, de muzică la Palatul Pionierilor. Mama lucra sporadic la Cooperativă şi când tatăl vitreg s-a prăpădit, eu am rămas «cap de familie». Condiţie asumată pănă la moartea mamei, astfel încât ea să nu simtă vitregiile vieţii, neavând vreun alt sprijin. Fiind mai tot timpul plecată în turnee, presupun că mama a întreţinut, sporadic, relaţii cu rudele din partea familiei ei.
Naarghita s-a născut mult mai târziu, în anul 1956. Moment crucial care mi-a schimbat destinul şi biografia. Văzusem fascinată la cinema filmul «Vagabondul» şi am descoperit că pot cânta cântecele din film precum cântăreţele de acolo. M-am apucat să învăţ limba hindi şi să exersez. Între timp am fost angajată la Teatrul Constantin Tănase, în corp-ansamblu.
Acolo mi-am luat inima în dinţi şi am propus să cânt un cântec indian. Succesul a fost mult, mult peste aşteptările mele. Mi-am construit cu grijă acest personaj cu numele Naarghita (care s-ar traduce cântecul regilor), m-am identificat cu el peste 4 decenii. Am devenit, pentru o vreme, chiar ambasadoarea cântecului indian în lume.
Totul s-a derulat rapid ca o avalanşă de miracole.
Drumul ales de mine m-a purtat pe aproape tot globul pământesc. Am cunoscut oameni minunaţi, mari artişti ai lumii. M-au aplaudat milioane de oameni. Dar viaţa nu e un basm fără sfârşit. Brusc, ieşirile peste hotare mi-au fost interzise. Apoi s-a îmbolnăvit mama. În 1987 m-a părăsit pentru totdeauna, după o boală lungă, care ne-a secătuit toate resursele. Asta m-a distrus complet sufleteşte. Plecarea ei venea după pierderea unor alte persoane extrem de importante pentru viaţa şi cariera mea. N-am mai avut puterea de a cânta! Nu am considerat niciodată că merit mai mult decât alţii din partea soartei. Nu mi s-a urcat gloria la cap. Dar în momentul acela mi-a fost foarte greu şi m-am rupt complet de lume, am evitat toate contactele. După decembrie 1989 se schimbau atâtea în jurul meu, n-a fost greu să dispar în anonimat. Simţeam nevoia de linişte, de reculegere, de evaluare a vieţii mele care trecuse cu mine, pe lângă mine, ca un iureş de lumini şi ovaţii. Traiul a devenit foarte scump. Fără pensie, fără carte de muncă, fără asistenţă medicală, aşa cum s-a întâmplat cu toţi aşa-zişii «liber-profesionişti» din România dinainte de 1989, oricât de celebri ar fi fost ei. O prietenă foarte bună zice în glumă că sunt «cea mai săracă celebritate din lume», în afara drepturilor omului, fără a beneficia nici de «pielea de măgar a statului», în visteria căruia au curs sume uriaşe de dolari din contractele mele din ţară şi din afara graniţelor. Nu m-am plâns nicăieri, nimănui. Constat doar.
VOCEA E LA FEL DE BUNĂ
Datorită unor vechi şi buni prieteni, iată-mă acum renăscănd. După 18 ani de tăcere pioasă, fără cântecele mele, fiindu-mi aproape doar discurile cu muzică clasică. Încerc să revin în viaţa publică cu emoţii. Sunt mult mai mari decât la debut. A apărut un public nou, au venit generaţii care nu mă cunosc, dar există încă atâţia oameni, unii chiar foarte tineri, care mi-au rămas fideli mie şi muzicii mele. Vreau să cânt din nou. Vocea e la fel de bună ca în urmă cu 20 de ani. Am făcut exerciţii în toată această lungă vreme. În dans, trupul mă ascultă la fel de bine. Visez să ajung din nou în India, să-mi aduc cântece noi. Caut sponsori. M-am pus pe treabă. Alcătuiesc acum un album cu fotografii şi scriu o carte autobiografică pe care vreau s-o ofer publicului. De aceea îi rog pe doamnele şi domnii din mass-media să-mi lase răgazul de care am nevoie, să nu mă preseze cu întrebări, să nu dea curs balivernelor care apar pe ici pe colo, din gura unor persoane care vor să devină şi ele celebre peste noapte, asociindu-şi «amintirile din copilărie» cu ale mele. Maria este o femeie obişnuită şi Naarghita este un personaj inventat de ea. Cu mâna pe inimă promit că voi sta la dispoziţia presei cu orice amănunt, începând cu primăvara lui 2008. Vă rog, respectuos, ţineţi cont de dorinţa mea de a scrie in linişte şi de a pregăti un mare concert, într-o sală care să-i cuprindă pe toţi prietenii mei. Fac efortul să fiu optimistă şi muncesc pe rupte.
CORECTITUDINE
La TVR MEDIA se pregăteşte în momentul de faţă de Ioana Bogdan şi Andrei Enescu un DVD cu filmări din Arhiva TVR, realizate cu mai mulţi ani în urmă pe platourile Televiziunii Române. Sperăm că va fi lansat peste 2-3 luni. Credinţa mea este că mă veţi inţelege. Am fost tratată în multe ţări ca o mare vedetă, dar nu mi-a plăcut niciodată vedetismul. Simt că mai am de spus oamenilor încă multe lucruri frumoase şi adevărate.
Vă mulţumesc şi vă iubesc! Chiar dacă par patetică sau desuetă, cum m-a atenţionat cineva zilele trecute, eu cred cu tărie că numai iubirea, omenia, munca creativă şi corectitudinea ii apropie pe oameni. Şi peste toate acestea, muzica şi respectul de sine.”
Naarghita
Surse foto
