Zilele acestea ne tot trezim fredonând “We Wish You a Merry Christmas”. Cu siguranță, nu mulți fac legătura cu cuvântul „wassail”, care derivă din „ves heill” (în norvegiana veche) și se traduce prin „să fii bine și sănătos”. Pe vremuri, în Anglia, oamenii mergeau din casă în casă și urau noroc vecinilor. Cu timpul, în tradiția colindelor, urările s-au transformat în cântecul „Here We Come-A-Wassailing”, iar astăzi, “We Wish You a Merry Christmas” este unul dintre cele mai cunoscute cântece de Crăciun.

Totuși: de unde a pornit de fapt tradiția colindelor?

Obiceiul de a merge la colindat este comun multor țări. O versiune timpurie datează din secolul al XIII-lea. În țările nordice nu a avut întotdeauna legătură cu Crăciunul. Oamenii mergeau doar din casă în casă, pentru a transmite gânduri bune în lunile reci. De asemenea, uneori, „wassail” era folosit și pentru a descrie o băutură condimentată fierbinte și groasă oferită călătorilor în timpul iernii. Produsul medieval era stră-stră-străbunicul modernului lichior de ouă.

Cu timpul, cântecele au intrat în tradiția orală și au fost transmise în familie, din generație în generație. Unele au intrat și în obiceiul bisericii, devenind o activitate de bază în perioada sărbătorilor de iarnă.

Scurtă istorie a celor mai cunoscute colinde de Crăciun din lume

Unul dintre cele mai faimoase colinde de Crăciun este „Silent Night”. Se spune că melodia a fost compusă pe o orgă deteriorată (roasă de șoareci), într-o biserică, de preotul austriac Joseph Mohr, împreună cu prietenul său, Franz Gruber. Legenda spune ca Mohr ar fi scris inițial textul. Nici nu bănuia atunci că va deveni un colind atât de îndrăgit.

“Joy to the World” este un alt colind celebru. Acesta este însă diferit, deoarece conține imagini creștine clare. Versurile provin direct din Vechiul Testament și au fost puse pe muzică pe la finalul secolului al XIX-lea.

De la cântece de dans medieval, textul și muzica colindelor au evoluat de-a lungul timpului. Cuvântul „colind” tinde să fie asociat exclusiv cu cântecele sacre legate de Crăciun. Cândva a avut însă un înțeles mai larg și se referea la mai multe genuri de muzică folosite în slujbele bisericești medievale din Europa. Forma originală alterna refrene cu strofe, totul împletit pe o melodie puternică, ceea ce le făcea lesne de reținut. Uneori, refrenul era în latină și era interpretat de cor, în timp ce strofele erau cântate de soliști. Colindele timpurii erau incluse în slujba de la biserică și erau folosite pentru a descrie poveștile din Biblie. De-a lungul timpului, colindul a fost asociat strict cu sărbătoarea Crăciunului și a fost răspândit de călugări și de pelerini, devenind astfel „parte din lingua franca a creștinătății”. Muzicologul E Poston remarca: „geniul esențial al colindei este comunicativitatea sa”.

Istoria exactă și evoluția colindelor nu sunt cunoscute pe deplin. Inițial, colindul ar fi putut fi un cântec de dans (cuvânt derivat din franceză, “carole” – dans în care participanții formau un cerc) sau folosit în procesiuni sau la festivități, ca mod de a ura sănătate și recoltă bună în anul următor – wassailing, tradiție care implica, încă din secolul al XVI-lea joc în jurul unui anumit pom fructifer și a unui castron comun de cidru sau bere. Această tradiție – care combină mâncarea și băutura cu muzica – se continuă și astăzi. La Queens’s College, Oxford, se cântă un colind, “The Boar’s Head Carol”, în timp ce preparatul medieval cu acest nume este servit la masa de Crăciun. 

“Capul de mistreț în mână port eu/

Acoperit cu dafin și rozmarin/

Și vă rog, stăpânilor mei, să vă veseliti”.

În Franța, melodiile populare folosite pentru colinde au fost numite noëls (ortografiate uneori, pe partitura englezească, “nowells”) și au fost publicate în colecții (de exemplu, “La fleur des noëls”, editată la Lyon în 1535). În Italia se numeau “laude”, iar în țările de limbă germană, “Weihnachtslieder” și “Christliche Wiegenlieder”.

Culegerile de colinde au salvat cântecele de la uitare în secolul al XVII-lea, când tradiția a intrat în declin, mai ales în Anglia, unde puritanii au interzis sărbătorirea Crăciunului după războaiele civile engleze. Tradiția a revenit abia în urma restaurației Stuart. După 1660. acesta a fost momentul când genul muzical al colindelor a stârnit interesul compozitorilor vestiți. Johann Sebastian Bach a compus “Oratoriul de Crăciun” (“Oratorium Tempore Nativitatis Christi”) în 1734, pentru un spectacol la Leipzig, de Crăciun, Anul Nou și Bobotează. Lucrarea este compusă din șase cantate, care spun povestea Nașterii Domnului.

Colindele au revenit în secolul al XIX-lea, mai ales datorită creșterii popularității sărbătorii de Crăciun. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm și faptul că acest moment al anului a devenit treptat din ce în ce comercial. Anglia epocii victoriene ar putea spune ca a reînventat Crăciunul, iar felicitările de Crăciun din această perioadă au devenit populare începând cu anii 1840, când a demarat o cercetare activă asupra colindelor vechi, pierdute. Astfel, anticarii le-au descoperit în colecții private și arhive bisericești, în timp ce muzicienii le-au preluat de la oamenii cu care veneau în contact în zonele rurale.  Unele colinde vechi, regăsite, au primit versuri noi, complet sau parțial, ceea ce i-a nemulțumit pe muzicologii care le preferau nealterate.

Primul volum englez de colinde datează din 1521: o colecție compilată în tipografia londoneză Wynkyn de Worde. Din păcate, au supraviețuit doar fragmente ale acestei colecții, numită “Christmasse Carolles”. O altă culegere celebră de colinde a fost “Carols Ancient and Modern”, compilată de William B. Sandys și Davies Gilbert, publicată în 1823. 

Multe colinde au venit din exteriorul Angliei:

– “Once in Royal David’s City” –  compus de Cecil Frances Alexander, soția arhiepiscopului Alexander, Irlanda;

– “Away in a Manger” – William James Kirkpatrick, colind destinat inițial unei scoli duminicale din SUA;

– “O, Little Town of Bethlehem” – compus de episcopul Phillips Brooks, SUA

– “Cei trei regi ai Orientului” – are câte un vers pentru fiecare rege și a fost compus de John Henry Hopkins Jr., în Vermont, SUA

– “Rise Up, Shepherd, An’ Foller” – colind de pe plantațiile din SUA

– “Children, Go Where I Send Thee!” – colind spiritual tipic afro-american

– “Silent Night, Holy Night”/ “Stille Nacht! Heilige Nacht!” – Austria

Colindele erau cântate acasă, la pianul familiei, adesea după cină, dar și în taverne, tradiție care s-a păstrat și astăzi. În epoca victoriană a apărut un fenomen nou: colindatul în aer liber, în grupuri de copii care mergeau din casă în casă pentru a primi gustări sau bani (atât pentru ei, cât și pentru organizații de caritate). Se cânta în special pe 21 decembrie (de sărbătoarea Sf Toma) sau în ajunul Crăciunului. Cântăreții stradali își adaptau și ei repertoriul în această perioadă, interpretând colinde cu fluiere, acordeoane, clopoței și orgi. Tradiția a fost ilustrată în literatură în “Colindul de Crăciun” (“A Christmas Carol”) al lui Charles Dickens, publicat pentru prima oară în 1843: un cântăreț a avut curajul să cânte la ușa bătrânului avar Ebenezer Scrooge.

Secolul al XX-lea a privit cu și mai mult interes colindele. Muzicienii s-au străduit să păstreze melodiile și aranjamentele originale, pentru a semăna cât mai mult cu forma și sunetul lor medieval. Două lucrări notabile în limba engleză sunt “The Oxford Book of Carols”, publicată pentru prima dată în 1928, și “The Penguin Book of Christmas Carols”, publicată în 1965.

Iată câteva colinde populare, preluate din ultimul volum:

“God Rest Ye Merry, Gentlemen” – ilustrează povestea Nașterii Domnului și a vizitei ciobanilor la Betleem. Versiunea originală trebuia să aibă o virgulă după „merry” (vesel) în titlu. Astăzi, virgula lipsește adesea, dând falsa impresie că este vorba despre niște domni proaspăt ieșiți dintr-o tavernă, după ce au sărbătorit. Astfel de erori nu sunt neobișnuite la cântecele tradiționale, însă în cazul acestui colind, mai apare o eroare: “friends of Satan” trebuie să fi fost “fiends of Satan” (“prietenii lui Satan” vs “dracii lui Satan”).

“Good King Wenceslas” – povestește despre ducele boem Wenceslaus I, care a binecuvântat un om sărac și astfel amintește, după cum indică ultimul vers, că cei care îi binecuvântează pe săraci vor fi ei înșiși binecuvântați. În viața reală, Ducele Wenceslaus (Vaclav) fusese cunoscut pentru actele sale de caritate și pentru programul ambițios de construire a bisericii; a primit titlul onorific de rege de către Otto I, Sfântul Împărat Roman și a fost facut sfânt. Wenceslaus este astăzi sfântul patron al Republicii Cehe. Melodia este mult mai veche decât textul și datează din secolul al XIII-lea,  când era folosită pentru dans. Versurile ii apartin lui John Mason Neale și descriu vremea din mijlocul iernii, contrastând puternic cu colindul original, “Tempus Adest Floridum” (“Este vremea înfloririi”), care se referea la primăvară.

“Hark! The Herald Angels Sing” – a fost adaptat în secolul al XIX-lea de William H. Cummings dintr-o piesă pentru cor, intitulată “Festgesang” (“Cântec festiv”), din 1840, a compozitorului german Felix Mendelssohn. Acesta o considera mai potrivită pentru un cântec despre soldați. Versurile de  astăzi au fost scrise de Charles Wesley, publicate pentru prima dată în 1739 și modificate în anii 1740 de George Whitfield. Este un imn de laudă a lui Isus Hristos și a rolului său pe pământ și se cântă în general la finalul slujbei de Crăciun.

“The Holly and the Ivy” ilustrează poate cel mai bine tradițiile păgâne asimilate de creștinism. Reprezentând simbolurile tradiționale ale bărbatului (ilice) și femeii (iedera), cele două plante permanent verzi sunt asociate cu tradițiile precreștine care sărbătoreau mijlocul iernii, inclusiv festivalul roman de Saturnalii. Versurile referitoare la răsăritul soarelui și la căprioare amintesc tot de riturile păgâne. Iedera a fost adesea considerată un simbol al norocului, folosită pentru a decora bisericile și casele în perioada Crăciunului. Colindul datează din secolul al XVII-lea.

“O Come All Ye Faithful” (“Adeste Fideles”) – versurile îi sunt atribuite lui John Francis Wade, din compoziția sa “Hymn on the Prose for Christmas Day”. Lucrarea a apărut pentru prima dată tipărită în jurul anului 1782 și, deoarece Wade era un iacobit care dorea să restaureze Casa Stuart pe tronul englez, este posibil ca versurile să ceară iacobiților să se ridice în sprijinul a ceea ce s-a dovedit a fi o cauză pierdută. Versiunea bilingvă a fost folosită în timpul Primului Război Mondial, în armistițiul din Ajunul Crăciunului.

“Mai întâi nemții cântau un colind, apoi cântam noi unul. Până când am început „O Come All Ye Faithful”. Nemții s-au alăturat imediat pentru a cânta același imn în versiunea latină „Adeste Fideles”. Și m-am gândit: ei bine, acesta a fost într-adevăr un lucru extraordinar – două națiuni cântând ambele același colind în mijlocul unui război. ..Această experiență a fost cea mai vie dovadă a păcii pe pământ și a bunăvoinței față de oameni… Nu e corect să ne ucidem între noi de Crăciun.” (scrisoarea soldatului Oswald Tilley)

Slujbele cu colinde rămân o caracteristică populară a Crăciunului, dar nu numai pe 25 decembrie. De exemplu, la Westminster Abbey marchează  începutul Adventului (sfârșitul lunii noiembrie sau primele zile ale lunii decembrie), sărbătoarea Sfântului Ștefan (26 decembrie) și sărbătoarea Sfinților Inocenți ( 28 decembrie). În Marea Britanie, un serviciu televizat de colinde foarte iubit este cel de la King’s College, Cambridge, interpretat în Ajunul Crăciunului din 1918.

Colindele populare de Crăciun din secolul al XIX-lea s-au confruntat cu o concurență puternică, cel puțin în afara slujbelor bisericești: cântece tradiționale, dar laice, unele cu o vechime de câteva secole: “We Wish You a Merry Christmas”, “O, Christmas Tree” (“O, Tannenbaum”) și “Jingle Bells”.

“The Twelve Days of Christmas” – inițial a fost un joc de memorie pentru copii – probabil similar cu “Una este luna” din folclorul românesu. Este un  cântec tradițional,  în care participanții trebuiau să-și amintească toate replicile (altfel ‘riscau” să primească pedepse – e drept că amuzante și inofensive). Titlul se referă la cele 12 zile ale perioadei de Crăciun, între 25 decembrie și 5 ianuarie. Versurile au fost tipărite prima dată în 1780, dar au existat și variante mai noi (inițial erau 9 iepuri care alergau, 10 câini la vânătoare și 12 tauri care mugeau).

Cântecul a fost popular în Anglia și Franța, apoi a traversat Atlanticul. Această istorie stratificată poate explica de ce au rămas mai multe versiuni ale versurilor în prezent, deși primele șase versuri rămân în general aceleași. Versul „cinci inele de aur” se cântă diferit de toate celelalte, deoarece a fost o adăugare făcută în 1906 de compozitorul Frederick Austin. “Cele douăsprezece zile de Crăciun” ne readuce la colinde, existand o teorie conform căreia versurile cântecului au o semnificație religioasă. Întregul cântec poate fi un catehism folosit de catolici în vremuri de persecuție pentru a-și învăța copiii elementele esențiale ale credinței creștine. Iată semnificația celor 12 cadouri:

O potârniche într-un păr – Iisus Hristos

2 turturele – Vechiul și Noul Testament

3 găini franțuzești – cele 3 virtuți :credința, speranța și dragostea (sau caritatea)

4 păsări negre – cele 4 evanghelii după Marcu, Matei, Luca și Ioan

5 inele de aur – primele 5 cărți ale Vechiului Testament, Tora

6 gâște ouatoare – cele 6 zile ale Creației

7 lebede înotătoare – cele 7 daruri ale Duhului Sfânt (înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, forța, cunoașterea, evlavia și frica de Domnul)

8 slujnice mulgatoare – cele 8 fericiri

9 dansatoare – cele 9 roade ale Duhului Sfânt

10 nobili săltăreți – cele 10 porunci

11 flautiști – cei 11 apostoli credincioși

12 toboșari – cele 12 puncte ale Crezului Apostolilor (iertarea păcatelor, învierea trupului, viața veșnică etc)

Astfel de înțelesuri duble au fost o trăsătură comună a cântecelor vechi, în special a celor destinate copiilor. Este dificil de confirmat sau infirmat metafora, însă este o ocazie să acordăm și mai multă atenție colindelor atât de populare în această perioadă.