AMITA BHOSE – MI SE ÎNTÂMPLĂ SĂ VISEZ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

“Poezia lui Eminescu în totalitatea ei, de la oda funebră “La mormântul lui Aron Pumnul” până la epitaful purificat al poetului “Mai am un singur dor” – mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, îngemănând toate hotarele spaţiului şi ale timpului”. (Amita Bhose)

INDIA

Născută pe 9 februarie 1933 la Calcutta, în India, Amita Bhose a fost educată în limba lui Rabindranath Tagore. Tot ea a fost și prima traducătoare a lui Mihai Eminescu în Asia. Și nu doar atât: a fost un important eminescolog licențiat in Chimie, Fizică și Matematică.

Bhose venea dintr-o familie cu activități culturale și științifice intense. Tatăl său (Sudir Kumar Bhose) fusese avocat la Înalta Curte de Justiție din Calcutta și la Curtea Supremă din New Dehli. Fusese premiat de Universitatea din Calcutta pentru cercetare în domeniul dreptului, cu o bogată activitate pedagogică, membru al Senatului Universității din Calcutta și al Societății Asiatice.

Bunicul (J.C. Bhose) fusese un cunoscut orientalist, membru al Societății Asiatice. Fusese, la rândul său, premiat de Universitatea din Cambridge cu medalia „Cobden” pentru cercetare în indianistică, cel care a înființat organizația Indian Boy Scouts. Străbunicul matern (T.N. Mitra) fusese primul licențiat și primul doctor în filosofie de la Facultatea de Știinte Umanistice din cadrul Universității din Calcutta. Alți membri ai familiei fuseseră apropiați de Mahatma Gandhi, miniștrii ai învățământului sau culturii, savanți.

Amita Bhose face cunoștință cu România

S-a măritat în 1954 cu Dipak Kumar Ray. În 1959 și-a însoțit soțul, inginer geolog, în România. Avea doar 26 ani. Cei doi, aveau să stea aici doi ani, așa că a urmat un curs de limba română. Atunci s-a îndrăgostit de Eminescu. “Descopeream o întreagă lume, în care Orientul se întâlneşte cu Occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul se <dezmărgineşte> şi graniţele se şterg”.

Schimbări

A simtit că are nevoie de mai mult. S-a întors în India în 1965 pentru a urma o a doua facultate, cea de Bengali-Engleză, la Universitatea din Calcutta. În 1971 a revenit în România pentru un doctorat la Facultatea de Limba și Literatură Română din cadrul Universității din București. Avea să rămână aici definitiv.

Intermezzo-ul 1961-1971 în India natală i-a oferit prilejul unui debut în presa indiană cu articolul “Rabindranath în România”. A urmat o lungă serie de texte proprii și traduceri, atât în bengali, cât și în engleză, despre cultura și literatura română. A avut grijă ca Mihai Sebastian, Sadoveanu, Caragiale, Sorescu, Zaharia Stancu să ajungă cunoscuți și în India. Piesa “Steaua fără nume” (Mihail Sebastian), în traducerea sa, s-a jucat la Calcutta. S-a întâmplat chiar în anul în care a absolvit a doua facultate, pentru ca doi ani mai târziu să fie transmisă și la radio.

În această perioadă a divorțat, păstrând însă numele, așa că multe documente sunt semnate Amita Ray. 1969 este anul când Amita Bhose a reușit să-l prezinte publicului indian pe Eminescu în tălmăcirea sa. Volumul “Kavita” (Poezii) cuprinde 35 poezii, fiind prima traducere a poetului român în bengali, în India și a doua în Asia.

În același an a publicat o traducere din Sadoveanu (“Mattir Kutire’/ “Bordeienii”). La Calcutta a avut loc premiera adaptării sale după “O noapte furtunoasă” a lui Caragiale, “O scrisoare pierdută” fiind pusă în scenă un an mai târziu. Din acest moment, multe din lucrările sale au fost pe cont propriu, renunțând uneori chiar și la drepturile de autor. Nu exista un dicționar român-bengali, așa că traducătoarea a stabilit singură echivalențele cele mai potrivite.

Amita Bhose revine în România

Decizia revenirii în România a fost cumva influențată de pierderea tatălui său, în 1971 (mama sa murise cu câțiva ani înainte). “După moartea tatălui meu, în 1971, m-am întors în România ca să caut un ungher de afecţiune în mijlocul poporului român.” Din 1972 i s-a oferit un post de colaborator la catedra de limbi orientale a Universității din București. Aici a ținut cursul de Limbă și Literatură Bengali. Simțind nevoia unui suport bine structurat, l-a redactat chiar ea, scriind caligrafic, în lipsa unei mașini de scris care să aibă caracterele necesare.

Domiciliu definitiv în România

În 1977, Amita Bhose a acceptat condițiile statului român pentru stabilirea domiciliului în România. Și-a lichidat toate proprietățile imobiliare din India și și-a transferat banii în băncile românești. Din 1978 a devenit lector suplinitor, predând cursuri practice de sanscrită și bengali și cursuri teoretice de  civilizație și estetică indiană. Întrucât universitatea nu beneficia de o bază nici pentru cursul de sanscrită, l-a redactat ea și pe acesta (aproximativ 300 pagini). A fost o lucrare-unicat în Europa, neexistând în nicio altă limbă europeană, dar, din păcate, a rămas doar în faza de manuscris.

„Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame și frică – acea teamă care aproape că ne-a paralizat mințile – alături de el. Nu m-am gândit să plec de aici, nici sa trâmbițez la posturile străine de radio. Scriam cu mâna în mănușă, umblam după lumânari pentru serile fără curent, așa cum făceau mulți. N-am învățat, însă, să patinez pe străzile Capitalei, pentru că în fiecare zi studenții mă luau de mână, mă duceau la Universitate – la cursuri sau la examene – și mă duceau acasă”.

Activitatea profesională în România

După aprobarea domiciliului definitiv în România în 1979, a propus înființarea unei secții de limba și literatura bengali, în paralel cu cea de hindi, care să includă și civilizație indiană și sanscrită. A primit avizul Ministerului Învățământului, însă proiectul nu s-a concretizat niciodat. A continuat să predea cele două discipline facultativ, de două ori pe săptămână.

A înființat și condus și un cenaclu de studii indiene, cu frecvență lunară, la care luau parte atât studenți, cât și oameni de cultură din afara universității. Cenaclul se termina la ora 20, când portarul îi anunța că trebuie să închidă universitatea. Apoi se mutau toți la cofetăria de vis-a-vis, până la ora 22, când se închidea și aceasta. În 1974 a inițiat o serie de spectacole literar-artistice în sanscrită și bengali, până în 1985.

Viața în România

Din 1982, Amita Bhote a cunoscut restricțiile reale ale regimului comunist. Cursul ei de civilizație indiană a fost interzis timp de patru ani, suspectat că ar avea legatură cu meditația transcedentală și yoga. Cenaclul de indianistică a fost supravegheat atât de strict, încât în scurt timp a disparut iar numărul de studenți la sanscrită s-a redus drastic. Acesta a fost motivul pentru care s-a încercat și înteruperea salariului Amitei pe durata întregului an universitar. Au continuat doar spectacolele, însă cu reguli stricte, nemaifiind permis decât accesul studenților.

Necazuri

Din 1986 s-a încercat îndepărtarea Amitei din Universitate, prin retrogradarea pe post de asistent, norma de lector nemaiprimind aviz. Problemele cu catedra au continuat până în 1991, când s-a transferat la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei Române. Pe fondul stresului, i se declanșase o hepatită pe care nu a luat-o în serios.

Amita Bhose a murit pe 24 octombrie 1992, la ora 9 dimineața, în urma unei operații nereușite. Conform obiceiului indian, a fost incinerată, iar fratele său a decis ca cenușa sa rămână în România. La incinerarea sa au venit actuali și foști studenți, din toate colțurile țării, și au recitat “Mai am un singur dor’, poezia care îi deschisese interesul spre universul eminescian și îi schimbase traseul vieții.

În 1983 a apărut traducerea piesei “Iona” de Marin Sorescu, iar în 1985, Dicționarul Bengali-Român (15 000 cuvinte). În 1988 a fost tipărit primul Manual de Limba Bengali.

După 2009, au fost tipărite multe titluri care îi aparțineau, la editura “Cununi de stele”, înființată de o fostă studentă, special pentru a-i pune în lumină volumele: “Eminescu şi India” (teză de doctorat), “Proza literarã a lui Eminescu şi gândirea indianã”, “Eminescu şi limba sanscritã”, “Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România”, ”Eminescu și Tagore” etc.

A publicat, de-a lungul vieţii, peste 50 traduceri din literatura românã în bengali şi din bengali în românã, peste 90 de articole şi studii.

Didi (așa cum o numeau prietenii; Didi înseamnă în bengali “soră mai mare”) văzuse pentru prima oară zăpadă în Romania. A locuit la început într-o cameră modestă de cămin studențesc.

AMITA BHOSE: articole și studii:

“Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană”, ”Eminescu în ţara Sakuntalei”, “Viziunea cosmogoniei eminesciene”, “Patosul cosmic. Eminescu – Brâncuşi – Al-George”, “Eminescu si limba sanscrită”, “Cosmologia lui Eminescu”, “Filozofie şi mitologie indiană în ‘Sărmanul Dionis'”, “Cine-i bătrânul dascăl din Scrisoarea I?”, “Veronica şi Cătălina”, “Maree indiană. Interferențe culturale indo-române”, “Cenasonar baire (În afara lumii cunoscute), jurnal de călătorie în România”. (la posturile de radio indiene, acest jurnal a fost considerat “cea mai bună carte despre o țară străină”), “Studiu comparativ și contrastiv al proverbelor române și indiene, 1992”.

Volumul său “Dialoguri cu Amita Bhose. Eminescu este magnetul care mă atrage spre România.” cuprinde 14 capitole (dintre care amintim: Eminescu și India, Cel care nu știe să-și iubească țara nu poate să iubească o altă cultură, Mi se întâmplă să visez în română, Eminescu este magnetul care mă atrage spre România, Viitorul meu s-a pierdut în trecut, Eminescu e singurul poet european care a făcut India nemuritoare în țara sa etc), dar și gânduri ale scriitoarei:

“Am fost oare predestinată să-l citesc pe Eminescu ca să-l traduc în bengali – limba lui Tagore? A fost doar întâmplător că primul meu pas în lumea eminesciană l-am făcut într-un codru care se legăna cu crengile la pământ, amintindu-mi de versul lui Tagore despre furtună: Pădurea plânge în hohote, cu brațele ridicate-n sus”? Nu știu. Știu doar atâta: că în poezia eminesciană, în poezia română în general, am simțit ecoul acelui dor milenar care adormea în mine.” 

Surse foto:

https://www.amitabhose.net

www.inlovedindia.wordpress.com