LIMBA LITERARĂ – ÎNTRE DEFINIȚIE ȘI DEGRADARE

Ne plângem – pe bună dreptate – de îngrijorătoarea degradare a limbii române, observăm că respectul pentru limba literară dispare încet-încet (dar sigur), căutăm soluții pentru revenirea la o exprimare cât mai îngrijită. Unii susțin că generațiile tinere ar fi influențate de limbile străine la care sunt expuse. Posibil, dar parcă e greu de crezut totuși, întrucât greșelile vin din alte registre.

Să vedem cum a fost văzută limba literară de-a lungul timpului, în România:

în primul rând, istoria limbii literare a fost introdusă ca materie de studiu la nivel universitar în anii ‘50.

primele cercetări privind limba literară (văzută ca variantă cultivată și normată a limbii naționale) îi aparțin lui Petre Haneș, care consideră că se referă la stilul folosit în creațiile beletristice.

Ion Budai Deleanu o înțelege ca “limba muselor”. În “Dascălul românesc despre temeiurile gramaticii românești” este un “instrument de expresie a creațiilor culturale din diverse domenii”: „limba întru care să învaţă ştiinţele; aceasta să află la toate neamurile politicite, la care floresc învăţăturile, şi este în sine tot aceieşi limbă norodului de obşte, numai cât este mai curată şi curăţită de toate smintelile ce să află la limba de obşte a gloatei, cu un cuvânt, este limba lămurită şi adusă la regule gramaticeşti, apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite la învăţături, care nu să află la limba de obşte”.

Alexandru Philippide o consideră “limba comună”

este vazută ca “limbă de cultură” sau “limbă de civilizație” (Kultursprache, germ sau langue de civilisation, fr), întrucât reprezintă aspectul cultural al unei limbi.

Iorgu Iordan aduce clarificări importante în 1954: “limba literară nu trebuie identificată cu limba producţiilor beletristice, ea fiind ‘haina tuturor producţiilor culturale omeneşti, indiferent de domeniile cărora aparţin: literatură, ştiinţă, ideologie, politică, administraţie etc.’ Aceasta reprezintă ‘aspectul cel mai desăvârşit’ al limbii unui popor, rezultat al unei perfecţionări permanente, realizate în toate sectoarele culturale ale societăţii; în raport cu limba naţională, varianta literară este mai unitară, graţie ‘caracterului normativ al acesteia din urmă si conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele’.

Opiniile sale sunt îmbrățișate și de Alexandru Rosetti și Boris Cazacu: “limba literară este o ‘sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate’.

Alexandru Graur și Ion Coteanu insistă asupra caracterului îngrijit al limbii literare: „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente”sau „aspectul cel mai îngrijit al limbii comune”. Deci caracterul îngrijit al limbii este o condiție esențială pentru ca limba să fie considerată literară.

Ştefan Munteanu şi Vasile Ţâra sintetizează toate celelalte opinii, considerând limba literară ca fiind „acea variantă a limbii naţionale caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate şi stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă largă, întrucât cuprinde producţiile şi manifestările culturale, în sensul larg al cuvântului: este limba scrierilor ştiinţifice, filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba folosită în diferite instituţii: administraţie, şcoală, teatru etc”

Ion Gheţie este de părere că, întrucât există o variantă orală a limbii literare, nu ar trebui să ne referim cu precădere la folosirea în scris, atunci când încercăm o definiție a acestui concept. Normele limbii sunt chestiuni relative, astfel încât „limba literară ar putea fi definită drept aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unor norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia i se adresează”.

– 𝓿𝓪 𝓾𝓻𝓶𝓪 –

Sursă foto

www.wikipedia.org