Teza sa de doctorat a fost și prima sa operă filozofică: “Du devenir logique et de l’affectivité”. Teza susținută la Sorbona a fost publicată în două volume: “Le dualisme antagoniste et les exigences historiques de l’esprit” și “Essai d’une nouvelle théorie de la connaissance”. Ștefan Lupașcu a fost un autor original, cunoscut și apreciat în Franța, însă insuficient cunoscut în țara natală, România.
Ștefan Lupașcu s-a născut pe 11 august 1900 în București, într-o familie de boieri moldoveni: Alexandru Lupașcu (avocat și politician) și Alexandrina Ciculescu. Fratele său mai mare, Henri, a murit la doar 27 ani, de tuberculoză, în timpul studiilor la Paris. Până la 13 ani, cei doi frați au studiat cu profesori particulari și și-au petrecut vacanțele de vară la Țibana, jud Vaslui, la proprietatea familiei Ghica, alături de fiicele lui Delavrancea. Avea doar 14 ani când a început să fie atras de gândirea marilor Spinoza, Kant, Aristotel sau Schopenhauer. Primul Război mondial a trimis familia Lupașcu în Franța, pe o rută destul de întortocheată: Rusia, Finlanda, Norvegia, Anglia. Din 1916, Ștefan a rămas în Franța, devenind cetățean francez și și-a luat bacalaureatul aici, la Lycee Buffon, din Paris. Tatăl său a decedat doi ani mai târziu, iar mama sa a dat lecții de pian. Din 1924 a început să studieze la Sorbona filozofia, biologia și fizica, obținând certificate în psihologie, estetică, știința artei, morală și sociologie, matematici, fizică, biologie, iar în 1929 s-a căsătorit cu Georgette Ghica, sora vitregă a vărului său Gregoire Ghica. În 1937 a divorțat de Georgette și s-a însurat cu Yvonne Bosc (editor și pictoriță) cu care a avut o fiică, pe Alde Lupasco, care a devenit avocat.
În anii care au urmat a colaborat cu reviste din România și a făcut armata în țară, la Turnu Măgurele, însă a fost eliberat din serviciul militar pe baza unui document medical ce conținea boli imaginare. În următorii 50 ani a avut o extrem de bogată activitate științifică, publicând mult (15 cărți și numeroase articole) și participând la congrese naționale și internaționale. Ultimul volum a fost publicat în 1986: “ Omul și cele trei etici ale sale”. A murit în octombrie 1988.
Nimic nu este exclus în filozofia lui Lupașcu, nici măcar actul excluderii. Logica sa este o filozofie non-contradictorie a contradictoriului.
“Cine stăpânește contradicția, stăpânește lumea” (Ștefan Lupașcu, “Tragedia energiei”)
“Totul este legat în lume, bineînțeles dacă lumea e logică.” (Ștefan Lupașcu, “Principiul antagonismului și logica energiei”)
Lupașcu a devenit interesat de teoria relativității a lui Einstein prin 1923, moment în care se naște interesul său pentru știință. “Este fascinat de faptul că această nouă teorie prezintă echivalenţa dintre materie şi energie, de unde el trage concluzia că energia este substanţa universală care stă la baza lumii, explicând atât fenomenele fizice, cât și cele biologice și psihice”. (Gaston Bachelard)
“Inclasabil, Lupasco era considerat filosof de către fizicieni şi fizician de către filosofi, şi mai grav încă in atmosfera franceză, de dreapta de către intelectualii de stânga şi de stânga de către cei de dreapta. La intersecţia culturii franceze cu cea română, a culturii ştiinţifice cu cea umanistă...” (Basarab Nicolescu, filozof și fizician)
Fiica sa îl descria ca fiind frumos, profund și briliant, cântărind vreo 90 kg. Spunea că era obsedat de moarte și metafizică, iubitor de literatură și muzică. Din păcate, nuvelele, romanul și dramaturgia pe care le scrisese în tinerețe nu au fost păstrate.
Pictorul Georges Mathieu îl descria ca un om binevoitor și jovial, corpolent, care fuma adesea pipă, căruia îi plăcea extrem de mult varza acră.
Lupașcu a fost invitat în emisiunea “O mie și una de viziuni ale lui Dali”. “Ați întunecat în chip magistral lumina”, i-a spus pictorul spaniol, îndemnând telespectatorii să îi citească lucrările.
“Filozoful Ştefan Lupaşcu mă asigură că într-o zi i s-a întâmplat ceva extraordinar. O lingură i-a scăpat din mîini şi n-a ajuns până la pământ. A dispărut. El confirmă că este evenimentul cel mai ciudat pe care l-a putut cunoaşte vreodată. Este convins că lingura a dispărut în lumea negativă. „Da, îmi spune el, este o structură care s-a dezintegrat; din punct de vedere ştiinţific este de înţeles.” Nu era o structură, îi spun, erau două structuri, chiar legate una de alta, este mult mai greu de acceptat. „Una trebuie s-o fi tras după sine pe cealaltă, îmi răspunde Lupaşcu.” (Eugène Ionesco).
Opera lui Ștefan Lupașco a fost admirată și a influențat creațiile multora: Constantin Noica, Salvador Dali, Vintilă Horia, Emil Cioran, Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Octavio Paz etc.
„Lupaşcu e un sintetizator. A cuprins cu mintea tot ce este nou şi semnificativ în ştiinţa contemporană. Asemenea unui mare artist, a tratat un portret exact şi întreg al cosmosului văzut de vremea noastră (un cosmos în care se manifestă viaţa şi gîndirea). El nu a descoperit elemente ori fapte, ci din datele care i-au stat la dispoziţie a elaborat (propus) legile cele mai probabile, cele mai probabil în vigoare. A înţeles şi explicat (cu vervă şi putere) sistemul de funcţionare a vieţii şi universului” (Nicolae Steinhardt)
„Există un univers Lupaşcu, după cum există un univers newtonian ori un cosmos de Sitter. Lupaşcu, de mă pot exprima astfel, e un fiziolog al universului, al funcţionării sale. Ne-a deschis ochii asupra faptului acestuia ajuns acum evident că viaţa şi lumea sînt construite pe, cu şi în sisteme. Nimic nu poate fiinţa dacă nu are la bază un sistem anume, un anume sistem de sisteme” (Nicolaie Steinhardt).
Surse foto:
