VIRGIL CARIANOPOL URMAȘ AL LUI IANCU JIANU

“Poetul Virgil Carianopol a fost editat cu un volum de poeme de mare tensiune lirică. Cartea sceasta marchează un talent mare, o linie poetică rar întâlnită in literatura noastră. Virgil Carianopol e poetul care cu adevărat urcă un destin şi vorbeşte tuturor durerilor: frământare socială, iubire de pământ şi desrădăcinare, iată ce cuprinde poezia lui V. Carianopol.” (revista lunară “Front literar”, 1938)

Virgil Carianopol s-a născut pe 29 martie 1908, la Caracal. A avut doi frați: Gheorghe și Constantin. A urmat liceul “Ioniță Asan” din aceeași localitate. Apoi s-a înscris la Școala Militară de Artificieri din București. În 1938 a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din Capitală. A debutat în 1931, cu volumul de poezii “Spini”.

Este autorul a 25 volume de versuri. Virgil Carianopol a scris însă și literatură pentru copii (“Arcașul lui Ștefan cel Mare”) sau memorialistică (“La ceasul de taină”).

“Cartea” este una dintre poeziile cele mai cunoscute ale lui Virgil Carianopol, mai ales de copii:

Cartea e ca mama noastră;
Ea ne-nvaţă ce e bine,
Tot ce trebuie să facem
Si să ştie orişicine.

Ea dă sfaturi tuturor,
Inţeleaptă,ajutor
Pentru toţi ce vor să-i ceara,
Dă lumina tuturor.

Are-nţelepciunea veche,
E făclie-n univers,
Ea vă luminează drumul
Pentru cat aveţi de mers.

A fost unul dintre studenții lui Tudor Vianu și rudă cu Iancu Jianu (mama sa era o nepoată a acestuia). Versurile “Cântecului oltenesc” al lui Tudor Gheorghe îi aparțin tot lui Virgil Carianopol. Ca și tatăl interpretului, poetul a avut parte de ani de pușcărie, la Periprava și Aiud.

“Scriitori care au devenit amintiri” este un alt titlu al lui Virgil Carianopol, editat în două volume.

“Cei care au amintiri au, desigur, o istorie bogată. Virgil Carianopol era un om blând, prietenos, iar viața lui trecuse prin experiențe dintre cele mai variate. A cunoscut, în diverse împrejurări, scriitori reprezentativi, reținând aspecte definitorii pentru fiecare, oferindu-ne portrete pline de acuratețe, trecute printr-un filtru afectiv: „Scriu (îi comunica lui Petre Pandrea, întâlnit la intrarea la Academie, n.n) un volum de memorialistică despre scriitorii care au fost, și pe care i-am cunoscut cândva.

Nu e vorba de toți, ci numai de aceia pe care i-am cunoscut de aproape.” Arta prieteniei, a admirației, a evocării presupune afinități morale, culturale, sentimentale, însă amintirile sunt, în mare măsură, personalizate, dovedind o înțelegere empatică profundă și dându-ne, totodată, posibilitatea de a-l cunoaște mai bine chiar pe autor.

Virgil Carianopol este un observator atent, un bun cunoscător al psihicului uman, al firii scriitorilor. Sunt notații făcute în urma unor întâlniri directe cu protagoniștii, în vremea când memorialistul era la începuturile carierei sale literare, foarte avid de cunoaștere. Toți erau, în perioada interbelică, autori notabili, aflați în atenția publică, solidarizați de sentimentul de breaslă.

Ce s-a întâmplat cu ei? Postumitatea este adesea imprevizibilă, schimbătoare. Mare parte dintre ei nu mai înseamnă aproape nimic, azi. Au căzut în cea mai ingrată uitare. Virgil Carianopol îi prezintă și ca individualități, dar și ca o comunitate preocupată de aceleași gânduri, idealuri, căutând adevărul în expresia lui estetică.

Întrebarea pe care le-o adresează, aproape obsesiv, privește motivația și procesualitatea scrisului ca act demiurgic: „Mă interesa ce crede despre poezie, despre actul creației în sine, ce l-a determinat să scrie”. (…)

Virgil Carianopol este, ne dovedește din plin, un talentat narator, structurând amintirile, dându-le o desfășurare gradată, selectând aspectele captivante, deținând o autentică arta portretistică. Recunoaște, chiar, că își făcea însemnări în timpul convorbirilor, ca un reporter.” (PAUL ARETZU, din Prefața la ”Scriitori care au devenit amintiri”)

• CAMIL PETRESCU

“Scund, cu ochii de un albastru pronunţat, cu capul puţin aplecat spre umărul drept, Camil Petrescu nu vedea, în trecere, aproape nimic din cele ce se petreceau în afara lui. Toată viaţa a privit mai mult în el decât la cele ce-l înconjurau.

Avea înăuntrul său o lume întreagă, veşnic în fierbere, mereu în agitaţie, lume pentru care îşi sacrifica mai tot timpul, dornic totdeauna s-o cunoască mai bine şi să-i smulgă taine pe care voia să la comunice oamenilor.

Nu frecventa cafeneaua literară. Retras, departe de zgomotul reclamelor nemeritate şi a bîrfelor confraţilor, a trecut prin viaţă singur. Modest dar stăpîn şi pe cultura şi pe cuvîntul care i-au creat numele, el s-a zbătut în sine, ca într-o colivie, reuşind totuşi să spargă pereţii timpului său, pentru a se face auzit şi dincolo de ei.

Scrupulos şi ca om şi ca scriitor, conştient de valoarea sa, şi-a fost, ca puţini dintre mânuitorii condeiului, singurul său prieten adevărat. 

Mulţi se vor făli astăzi, poate, cu prietenia lui, dar Camil Petrescu nu a avut prieteni. Nu avea vreme pentru prietenii. Acestea cereau şi timp şi meşteşug pentru a le întreţine, iar el era zgîrcit cu timpul său şi neîndemînatic în această artă.”

• CORNELIU MOLDOVANU

“Trăit adînc în spiritul poeziei, cunoscător şi pasionat admirator al parnasianismului, Corneliu Moldovanu a fost în viaţa literară dintre cele două războaie omul şi confratele care a făcut tot ce s-a putut pentru a da scriitorului o rază de speranţă, înlesnind drumul şi aşa destul de spinos al tinerilor care încercau să urmeze calea scrisului. (…)

Nu făcea deosebire de credinţă, convingere politică sau naţionalitate. Toţi aceia care aveau nevoie de ajutorul lui erau ajutaţi deopotrivă, fără să le ceară nimic.”

• ION PILLAT

“Fără Ion Pillat n-ar fi întreagă galeria scriitorilor care au trăit şi s-au manifestat în spaţiul dintre cele două războaie mondiale. Puţin cunoscut şi apreciat de confraţi, pentru lipsa lui din mijlocul lor, el a trăit totuşi intens şi a cunoscut o parte din glorie în viaţă. Pillat a fost un poet de interior. Departe totdeauna de zgomotul oraşelor, a preferat biblioteca, studiul, singurătatea, liniştea, casa, oricăror altor risipiri.

A scris mult, a tradus şi a umblat. Este, poate, unul dintre singurii scriitori din vremea lui care a călcat cel mai mult ţara pas cu pas, a căutat să-i descifreze frumuseţile şi a iubit-o pentru că a cunoscut-o. I-a colindat mînăstirile, i-a ştiut monumentele şi, mai ales, s-a îmbătat pînă la extaz de măreţia munţilor şi de neliniştea permanentă a mării.

Pe Ion Pillat nu cred că ar putea spune cineva că l-a cunoscut total, şi aceasta nu pentru că era un om complicat. Dimpotrivă, amabil, simplu în expunere, scăpa totuşi printre degete celui care ar fi vrut să-1 cunoască mai de aproape. Era un poet dublat de un cunoscător adînc al sufletului omenesc

Cel care n-are duşmani, nu poate nici sui nici coborî. Este încremenit în nimic…

–  Din cîte înţeleg, sînt şi ei un rău necesar!

–  Neîndoios. Sînt oameni care luptă să-i aibă. Ei sînt cei care te ajută. Fără ei n-ar fi înflorit nimic pe pămînt. Criticile, atunci cînd îţi sînt defavorabile, fără să poată dovedi temeinicia celor susţinute, sînt medalii pe pieptul celui denigrat. Uneori este bine ca însuţi tu să-ţi fii duşman.

Să te lupţi cu tine pe viaţă şi pe moarte. Duşmanul, paradoxal dar adevărat, îţi este prietenul cel mai bun. El te ajută să nu greşeşti, creînd în tine o stare de spirit, care te face să te controlezi la fiece pas, pentru a nu-i da satisfacţii!”

• OCTAVIAN GOGA

“Goga a spus cîteva cuvinte palide, convenţionale, de mulţumire. Era obosit. Cînd a început să se lumineze, m-am suit cu el într-o trăsură şi l-am condus la singurul hotel bun din oraş, la hotel Popescu, unde i se amenajase o cameră pentru odihnă. Au venit în urmă şi oficialităţile.

Goga însă se culcase şi nimeni n-a mai îndrăznit să-l deranjeze. A plecat în aceeaşi zi. Maşina şi-a făcut loc cu greu printre mulţimea care venise să aclame pe poet. De atunci nu l-am mai văzut niciodată, încercarea de a-l revedea a rămas fără rezultat. Doamna Goga, soţia lui, răspundea mereu că nu primeşte pe nimeni.”

• NICOLAE IORGA

“– Sînt, totuşi, clipe pentru care las totul la o parte! Cînd am ocazia, nu las să treacă pe lîngă mine nici timp, nici oameni, nici fapte pe care să nu le cercetez!

Venisem la orele nouă şi pendula arăta unsprezece. Secretara deschisese uşa de vreo două-trei ori, dar neatenţia pe care i-o arătase Profesorul o făcuse să se retragă. M-a întrebat cum scriu, cînd am timp, ce scriitori cunosc şi frecventez, şi m-a sfătuit să nu scriu „scîrnav” ca Tudor Arghezi.”

• VASILE VOICULESCU

“– Asemenea tinereţe aş fi vrut să am şi eu, mi-a spus oftînd adînc. La vremea mea, în adevăr, să fii medic era o cinste, dar să fi fost şi medic şi poet totodată era o mare dezamăgire. Nimeni nu te lua în serios. Nici clienţii nu te mai căutau. Confraţii în ale

medicinei mă considerau poet, iar poeţii doctor. Nici aceasta de azi nu este viaţă, dar cred că va veni o alta, fericită pentru toată omenirea!”

• ALEXANDRU CAZABAN

“– Maestre, am început, sînt tînăr şi vreau să vă cunosc părerea despre confraţii dumneavoastră de generaţie şi mai ales despre cei cu care mergeţi la şezători. Ce credeţi despre ei? Sînt scriitori mari? Mici? Sigur că dacă vă uniţi şi mergeţi cu ei aveţi o părere bună. Vă place poezia domnului Minulescu?

După ce m-a privit o clipă încruntat, săgetîndu-mă cu privirea, s-a ridicat de pe locul unde sta şi s-a apropiat de mine aproape ameninţător:

– Mă, îţi baţi joc de mine?

– Nu, maestre!

– Păi, atunci, ce întrebare este asta?

– V-am spus că vreau să ştiu!

– Păi ce, ăştia sînt scriitori?

– Dar ce, maestre?

– Negustori, geambaşi, zarafi… Şi tu, tocmai de ei te-ai găsit să mă întrebi

– Dar de cine, domnule Cazaban?

– De Eminescu, Delavrancea…

– Maestre, mă uluiţi!

– Lasă, lasă. Scrie acolo ce-ţi spun eu. Tu nu ştii ce ştiu eu!

– Tocmai asta vreau, să ştiu ce ştiţi dumneavoastră!

– Şi Minulescu, şi plîngăreţul ăla de Vlădescu, care are fermă pe Ialomiţa şi spune că e sărac, şi Gregorian, ăla care a luptat la circ, sînt toţi nişte nechemaţi…

– Maestre, dar ei ce cred despre dumneavoastră?

– Poate că sîntem nişte proşti, şi eu, şi tu, şi Teodoreanu, şi Desilla, şi Scarlat. Şi la urma urmei ce ai cu mine de mă tot întrebi?

– De ce nu mă laşi în pace?

– Bine, dar dacă ei vă consideră un mare scriitor?

– Hai?

– Da!

– E, atunci se schimbă.

– Ştiţi proverbul: spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să–ţi spun cine eşti.

– Te-au pus ei?

– Nu maestre, pentru mine.

– Cu ei ai vorbit

– Da, cu unii!

– Şi ce ţi-au spus?

– Că sînteţi un scriitor de succes.

– Ei vezi? N-au spus că sînt mare.

– Maestre!

– Vezi că am dreptate?…”

• ION MINULESCU

“Pe Ion Minulescu nu era greu să-l recunoşti. Înalt, masiv, iarna cu paltonul deschis la nasturi şi cu şalul aruncat jumătate pe spate, jumătate în faţă, cu o pălărie cu borurile mari, cu ochelari, cu trabucul totdeauna între degete, cu nelipsitul său baston, era unul dintre scriitorii care, privit de departe, părea distant, dar, după ce îl cunoşteai, nu te mai saturai ascultindu-l.

Totdeauna era cu zîmbetul pe buze, deşi uneori înjura, făcea pe supăratul, ca apoi, imediat, la o glumă, să se lumineze.”

• MARIANA DUMITRESCU

“Astă seară am cunoscut o nouă poetă. O cheamă Mariana Dumitrescu şi este soţia compozitorului Ion Dumitrescu. A dorit să-mi spună cîteva poezii şi să-mi ceară sfatul asupra lor. Mi-a făcut impresia mai mult a unei eleve de clasa a XII-a.

Tînără, zveltă, plină de bun-simţ, de demnitate, s-a aşezat timidă pe un fotoliu din faţa mea şi a celorlalţi şi, cu glas înecat de emoţie, la încurajarea tuturor şi-a început recitările cu o poezie închinată fiicei sale Ilinca, în vîrstă de un an.”

• VICTOR ION POPA

“– Un scriitor, dragă Carianopol, trebuie prezentat în datele lui biografice, mai ales cînd este în viaţă, ţinînd scama şi de dorinţele lui, dar în aşa fel încît totul să fie real. Să nu te laşi tîrît nici de frumos, nici de frază. Acest lucru dăunează tuturor celor care scriu şi, mai ales, prozatorilor. Ceea ce faci dumneata acum este o şcoală şi trebuie să înveţi mereu. Nu uita că rămîi mereu dator celor care te citesc.”

• D.V.BARNOSCHI

“Pe acest scriitor moldovean cu limba dulce şi vorba cumpănită, uitat demult şi de confraţi şi de critică, nu era greu să-l cunoşti şi mai ales să-l asculţi. L-am întîlnit într-o zi în casa doamnei Aida Vrioni, directoare pe atunci a Revistei Scriitoarelor şi Scriitorilor Români, unde trudea ca secretar de redacţie poetul Teodor Scarlat.

Era de statură potrivită, puţin brunet, cu o mustaţă totdeauna bine îngrijită, iute la mişcări, ager la minte, îndrăgostit pînă la obsesie de istoria Moldovei, dar de o modestie şi de o sfială ce contrastau cu atmosfera cărţilor sale, uneori incendiare şi roşii de respiraţia lui entuziastă.

Era unul dintre puţinii cunoscători ai problemelor care au frămîntat Moldova veacurilor optsprezece şi nouăsprezece, slujindu-se în scrierile sale, în afară de înşiruirea strictă a faptelor de legendă, de multe ori de visare, pentru a completa şi a reliefa mai bine figuri şi fapte care dau contur şi crează atmosferă.

Conferenţiar deosebit, adîncind căutarea pînă acolo unde nimeni n-a pătruns, D. V. Barnoschi apare ca un scriitor legat profund de pămîntul Moldovei, al cărui trecut 1-a iubit cu pasiune.”

• ION BUZDUGAN

“Ion Buzdugan m-a luat de braţ şi mai mult tîrîndu-mă m–a introdus în mijlocul furnicarului. Nu era un beţivan, dar îi plăcea să guste un vin bun şi mai ales să stea de vorbă. Mi-aduc aminte cum îl uimea copilăria oamenilor bătrîni, care fie că se dădeau în căluşei, fie că se avîntau în roata aeriană, scoteau aceleaşi strigăte ca micuţii ce încercau pentru prima dată această senzaţie.”

• IONEL TEODOREANU

“Avocat distins, om de litere şi conferenţiar, Ionel Teodoreanu s-a remarcat prodigios, în tot timpul vieţii, ca un scriitor care era aşteptat cu înfrigurare la fiecare nouă apariţie a romanelor sale. Înalt, puţin brunet, cu trăsăturile feţii regulate, cu părul ondulat, cu vorba dulce, cu accent moldovenesc, stăpîn pe cultură, putea oricînd să abordeze orice subiect.

Fiu al avocatului ieşean Osvald Teodoreanu şi frate cu Păstorel Teodoreanu, altă figură luminoasă a scrisului românesc, Ionel Teodoreanu era totdeauna scriitorul solicitat, aşteptat cu interes şi dorit de toţi cei îndrăgostiţi de frumos. Şi-a făcut faima de avocat mai ales în timpul Curţilor cu Juri. Atunci cînd pleda, sălile de judecată deveneau neîncăpătoare pentru atîţi cîţi veneau să-l asculte.

Femeile îşi storceau batistele pline de lacrimi, inimile juraţilor se înmuiau, iar rigiditatea judecătorilor se topea ca prin farmec, asemeni bolovanilor de gheaţă sub razele soarelui de vară.

Mînuitor al unei dulci limbi literare, putînd să exprime tot ceea ce voia să spună, împletind impresionant subiectul cu imaginea, el a putut să-i cucerească şi pe cititori şi pe auditori cum puţini scriitori şi conferenţiari din vremea dinaintea celui de al doilea război mondial au mai izbutit. Succesele lui erau adevărate triumfuri : scene pline de flori, aplauze necontenite şi cereri de autografe la fiecare pas.”

• ARTUR ENĂȘESCU

“Este adevărat că Enăşescu ajunsese o umbră, că umbla în zdrenţe, că paltonul lui cu blană de biber era de pe vremea cînd fusese prinţul eleganţei româneşti şi poate că a fost singurul lui palton din viaţă. Ceea ce vreau însă e că Artur Enăşescu era de o demnitate excesivă.

El nu a întins niciodată mîna. Nu ar fi primit de la nimeni nici un ban. Venea la Capsa ca o umbră şi pleca la fel. A fost umilit, în adevăr, de o societate neînţelegătoare şi de o oficialitate oarbă. Dar el nu s-a umilit, n-a cunoscut arcuirea șirii spinării nici pentru măriri, nici pentru bani.”

• PETER NEAGOE

“– Pentru publicul care nu vă cunoaşte, l-am întrebat, cred că nu vă supăraţi dacă vă cer cîteva date biografice!

Figură tipică de ardelean, meditativ, suspicios, Peter Neagoe, după ce m-a măsurat distant, dar dulce, vorbind o românească aproape nealterată nici de timp, nici de limbile germană, engleză şi franceză pe care le posedă la perfecţie şi în care a trebuit să se descurce multă vreme, nemaivorbind limba maternă, a zîmbit tinereţii mele şi mi-a făcut semn să scriu.

– M-am născut în anul 1885, luna noiembrie, la Odorhei unde tatăl meu era notar. Copilăria mi-am petrecut-o în comuna Aciliu. Am urmat şcoala săsească la Sibiu. La vîrsta de şaisprezece ani m-am înscris la Academia de Belle Arte din Bucureşti. În timpul liber am audiat cursurile profesorilor Rădulescu-Motru de la facultatea de litere, iar la facultatea de drept, cursurile de drept roman ale profesorului Danielopol.

– Cînd aţi părăsit România?

– După terminarea Academici, cînd am plecat la Munchen, unde m-am angajat la policlinica Roentgen-Bayer.

– Ce v-a făcut să părăsiţi ţara?

– Precis, n-aş putea spune nici acum. Poate dorul de a evada, de a cunoaşte, de a mă afirma. în tot cazul, cred că la început a fost mai mult dorul de a urma la o mare şcoală de pictură din străinătate.

– Şi, după Germania, ce a urmat?

– De aci am plecat în America, unde lupta pentru existenţă a fost crîncenă. Am ajuns la New-York cu un singur dolar în buzunar, dar cînd eşti tînăr nu simţi nici cum trece, nici cînd trece timpul. O lună munceam pentru a avea ce mînca luna următoare. Frecventam cursurile Academiei de pictură. în vremea aceea făceam desene şi ilustraţii pentru ziare şi reviste.

– Şi mai tîrziu?

– În timpul primului război mondial am făcut hărţi de pe front, întemeiate pe comunicatele Marelui Cartier sosite prin radio. Munca era istovitoare. Lucram aproape optsprezece ore pe zi. După război am lucrat portrete de copii, portrete care mi-au adus şi bani şi notorietate.”

• IOVAN DUCICI

“Iovan Ducici era un bărbat înalt, puternic, cu părul cenuşiu şi cu privirea plină de expresivitate. Adeseori pleca singur pe străzile Capitalei, amestecîndu-se printre oameni, ca orice anonim. Îi plăcea să nu se ştie supravegheat şi de aceea, pierzîndu-se de cei care îl însoţeau, rătăcea prin Cişmigiu, pe la Şosea, pe Calea Victoriei sau prin cartierele mărginaşe, oprindu-se să admire ori arhitectura, ori străzile cu pomi bătrîni, ori chipurile oamenilor.

Într-o noapte, către orele douăsprezece, l-am întîlnit plimbîndu-se singur pe Calea Victoriei. Ieşisem de la Teatrul Naţional şi mergeam cu soţia spre casă. Ne-a prins de umeri venind neaşteptat şi s-a oferit să ne conducă pe jos pînă acasă.

– E o delectare pentru mine, spunea el, să mă plimb noaptea. La voi, pînă şi nopţile sînt de aur!

Am privit speriat în jurul meu, căutînd să văd pe cineva care îl însoţeşte din umbră.

– Fii fără teamă, a zîmbit, sînt singur – singur. Paznicul meu este la ambasadă, beat turtă! Am rîs împreună şi am plecat încet, ocolind Universitatea, către Calea Dorobanţilor, unde locuiam.”

Virgil Carianopol a decedat pe 6 aprilie 1984, la București. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Sursa foto

www.evz.ro