Serviciul de “SALVAMARI” a fost înființat pe 14 Iunie 1933, sub preşedinţia Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea. Regele constatase că țara noastră nu-și îndeplinise o datorie internațională vitală. S-a implicat personal pentru a urgenta lucrurile.

La început s-a numit „Societatea de Salvare a Naufragiaţilor în Apele Teritoriale Române“. România era singura țară din Europa care nu acorda asistență pe mare. Președintele Salvamar era chiar MS Regele Carol, iar vice-președinte, guvernatorul BNR, Mitiță Constantinescu.

Încă de la începuturi, „SALVAMAR” a fost organizat să asigure atât salvarea ambarcațiunilor aflate în pericol și a echipajelor ce le deserveau, cât și a oamenilor care vizitau plajele coastei Mării Negre în apele teritoriale române.  

ISTORIA SERVICIULUI EUROPEAN DE SALVAMARI

Marea Britanie înființase „Royal National Lifeboat Institution” pe 4 Martie 1824, sub înaltul patronaj al Regelui George al IV-lea. „Société centrale de sauvetage des naufragés” era prezidată onorific de Preşedintele Republicii. Fusese înființată la 41 ani dupa cea britanică.

La doar doi ani după ce România dezvoltase serviciul național de SALVAMARI, Anglia înregistrase deja 62.000 de naufragiați salvați, iar Franța peste 30.000.

La Conferința Internațională de la Geneva din 1928 s-a constatat că aproape toate națiunile maritime își îndepliniseră deja această obligație umanitară. România aderase la protocolul de la Geneva. Totuși, abia cinci ani mai târziu avea să-și îndeplinească această datorie.

ISTORIA SERVICIULUI ROMÂNESC DE SALVAMARI

Studiile realizate pentru buna funcționare a societății SALVAMAR au dezvăluit o situaţie îngrijorătoare. 33 accidente avuseseră loc în perioada 1921 – 1937, de-a lungul coastei Mării Negre. 10 fuseseră la Midia-Constanţa, 12 la Constanţa-Tuzla, şase în zona Tuzla-Mangalia, trei la Mangalia-Caliacra şi patru la Caliacra-Balcic.

De la Midia până la Gura Nistrului nu se raportaseră naufragii sau eşuări. Însă în zonă erau periodic raportate nenumărate victime printre pescari. Investiția inițiala a fost de circa 60 milioane lei. Bugetul anual de cheltuieli era de 10 milioane lei.

* Litoralul de atunci al României se întindea pe 412 km, între Bugaz (azi în Ucraina) și Ecrina (azi Kranevo, Bulgaria).

1934

Primele trei posturi fixe au fost organizate în 1934 în Mamaia (în dreptul Hotelului REX), în Constanţa (pe plaja Modern), Eforie și Mangalia. Un an mai târziu au fost inaugurate alte trei puncte (Balcic, Carmen Sylva și Siutghiol).

1936

Șalupa “PESCĂRUȘ” a fost prima ambarcaţiune de salvare intrată în dotarea societăţii „SALVAMAR”, în octombrie 1936. Era construită de şantierele „Friedrich Lürssen” din suburbiile Bremenului. Corpul era din lemn. Avea o lungime de 10,2 m, un motor de 50 CP şi putea atinge o viteză de 8 noduri pe oră. 

1937

“ALBATROS” a fost achiziţionată un an mai târziu. Era construită în şantierele „August Pohl” din Hamburg, cu corp din oţel (15 m lungime şi două motoare a câte 90 CP care dezvoltau o viteză de 10 noduri pe oră).

Au fost organizate și noi stațiuni de salvare cu șalupe: Balcic sau Cavarna (azi în Bulgaria), Șabla (azi regiunea Dobrici, Bulgaria), Mangalia, Tuzla, Constanța, Gura Portiței, Sf. Gheorghe, Sulina, Vâlcov și Gura Nistrului (azi în Ucraina).

1938

În 1938 a fost deschis punctul de la Budachi (Ucraina). Fiecare post era format dintr-o cabană din lemn demontabilă, o barcă de salvare, aparate medicale (pulmo-oxigenator, pulmo-ventilator Spengler) și medicamente. Era deservit de doi marinari și un asistent medical.

Serviciul de salvamari a avut un sediu în portul Constanța începând din septembrie 1938. Tot atunci, societatea a fost dotată și cu o auto-camionetă austriacă cu opt roţi, pentru teren accidentat. Servea la operaţiunile de salvare de la uscat şi la transportul răniţilor.

1939

Fondurile proveneau în special din taxele de salvare impuse vapoarelor care intrau în porturile româneşti. Pentru a putea fi utilizate pentru salvarea naufragiaţilor de pe nave s-a stabilit ca administraţiile locale să asigure cheltuielile necesare funcţionării posturilor de salvare de pe plaje. Unele primării au refuzat, motiv pentru care societatea “SALVAMAR” a fost nevoită să-şi restrângă activitatea.

În aceste condiții, la nivelul anului 1939, pe plajele de pe litoralul românesc se mai găseau funcționale doar trei posturi de salvare: în Mamaia în dreptul Hotelului REX, în Constanța pe plaja Modern și unul la Balcic.

Situația s-a schimbat după ce, din ordinul Ministerului Sănătăţii, administraţiile comunale au fost obligate să-şi organizeze fiecare câte un punct de salvare şi prim ajutor. Au fost reînfiinţate staţiunile de salvare de la Balcic, Mangalia, Carmen-Sylva (Eforie Sud) şi Burgas.

Anul 1939 a fost momentul în care serviciile specializate au fost separate: salvarea persoanelor aflate în pericol de înec, cu acordarea de asistență medicală direct pe plaje, și un grup de intervenții, salvare și remorcaj pentru vapoarele și echipajele aflate în pericol în apele teritoriale ale României.

Până în 1946, salvamarii români lucrau în paralel cu un serviciu britanic, “THE OCEAN SALVAGE AND TOWAGE Co” Ltd., cu sediul la Londra. Se pare că avea rădăcini turcești, era deținută Potter, J. Wilson, căruia i-a urmat armatorul englez John Emlyn-Jones. Începuturile societății își au însă rădăcinile pe vremea Imperiului Otoman.

SALVAMARI pe timp de război

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a impus comasarea efectivelor materiale și umane din subordinea Marinei, în vederea îndeplinirii sarcinilor strategice la care se angajase țara noastră. Astfel, toate resursele “SALVAMAR” au fost utilizate pentru îndeplinirea misiunilor de salvare în raza Portului Constanța și pe linia litoralului, precum și-n alte operațiuni specifice domeniului maritim ordonate de Comandamentul Marinei.  

După război

După terminarea războiului, societatea britanică “THE OCEAN SALVAGE” și-a retras toate navele de la noi. Serviciile au fost asigurate în continuare de cele două şalupe „PESCĂRUŞ” și „ALBATROS”.

Apoi, serviciile “SALVAMAR” s-au extins pe două direcții, din cauza creșterii tonajului navelor și a dezvoltării turismului la Marea Neagră. „SALVAMAR”-ul de litoral era însărcinat cu asigurarea salvării acvatice în aproprierea plajelor, transportul și acordarea primului ajutor la uscat, care a fost lăsat în grija autorităților locale din Constanța. “Grupul de Intervenții și Salvare Navală” al Portului Constanța era în subordinea Marinei Militare, dotat încă din 1954 cu remorchere de salvare militare, pregătite pentru intervenții mult mai complexe.

1990-2001

În perioada 1990-2001, SALVAMAR s-a aflat la un pas de desființare. Autoritățile nu era prea interesate de dezvoltarea acestui serviciu. Abia spre finalul anului 2000, „Asociația Națională a Scafandrilor Profesioniști din România” (ANSPR) a început documentarea unui nou sistem de organizare a „SALVAMAR”. A fost conceput la standarde moderne de dotare și performanță. Au fost construite puncte de observație și corturi de prim ajutor de-a lungul plajelor Constanței. Viitorii salvamari erau recrutați și pregătiți intensiv de foști instructori militari de la Centrul de Scafandri al Forțelor Navale.

Legiferarea serviciilor de „SALVAMARI” la nivel național, acolo unde există plaje publice amenajate, parcuri acvatice, ștranduri, lacuri de agrement, porturi, precum și în Delta Dunării a avut loc abia în 2007.

Serviciul SALVAMAR de pe litoralul românesc este format din tineri, unii fiind studenți. Pe lângă pregătirea fizică salvamar mai trebuie „să aibă un psihic foarte bun, pentru că am avut salvamari foarte buni înotători, medaliaţi la campionate naţionale şi europene, dar în situaţii de acordarea a primului ajutor s-au pierdut. Sub nicio formă nu seamănă ce facem noi cu filmul. În situaţii limită fiecare secundă contează. Noi avem la dispoziţie pentru fiecare intervenţie maxim 5 minute“ (Gabriel Culea, șef salvamari Mamaia, 2017).

Programul de lucru al salvatorilor este de aproape 12 ore pe zi.

La 8.15 se formează echipele care merg la fiecare punct de observare. De exemplu, staţiunea Mamaia are 19 puncte de observare împărţite în 3 sectoare, fiecare sector având câte un şef. La foişor, salvamarul ia cu el tubul de salvare, costumul de neopren, echipamentul de protecţie solară (tricou, şapcă, geacă), caiacul de salvare.

Primul lucru pe care îl face când ajunge la punct este să arboreze steagul prin care-şi anunţă prezenţa. În funcţie de gradul de agitaţie al apei, se arborează steagurile pentru avertizarea turiştilor. Urmează patrularea prin rotaţie: un salvamar rămâne în punctul de observaţie, altul patrulează pe plajă. La orele de vârf se patrulează şi cu caiacul pe apă. Comunicarea între ei se face prin staţii de emisie-recepţie, dar şi prin anumite semne pe care le învăţă la cursuri.

SFATURI pentru turiști

„Înainte să intre cineva în apă, să se asigure că este serviciul Salvamar pe plajă, să fie o apă cunoscută, o plajă cu destinaţie turistică. E bine să mai fie cineva cu tine când faci baie, dacă nu, trebuie să mergi la salvamar şi să-l anunţi… Foarte puţini fac treaba asta, pentru că nu ştiu la ce pericol se expun“.

„În cazurile în care intraţi în apă să salvaţi pe cineva, luaţi în apă cu voi orice lucru care îl puteţi folosi pentru a nu vă pune viaţa în pericol: un colac, un prosop pe care să-l arunci celui aflat în dificultate şi să-l tragi, orice. Trebuie să te duci întotdeauna prin spatele victimei, ca să nu te vadă, să poţi să-l prinzi tu pe el, nu el pe tine.

Dacă, totuşi, te prinde el pe tine, trebuie să te scufunzi cât poţi de mult ca să te eliberezi. Dacă rămâi cu el la suprafaţă, te dovedeşte, au o forţă incredibilă. Eu am trecut prin astfel de momente cu un copil de 13 ani, avea o forţă incredibilă, nu reuşeam să mă desprind de el“. (Vasile Borteș)

DESPRE SALVAMARI

 „Viaţa de salvamar este dură, plină de restricţii. Ea pare frumoasă, toată lumea crede că fluieri după fete, stai la soare, te bronzezi sau te plimbi. Gândiţi-vă că un salvamar face într-o zi între 20 şi 22 de km în 12 ore. Pe un punct de plajă sunt undeva între 3 şi 7 mii de turişti, iar salvamari sunt 4-5.

Gândiţi-vă câte curse, cât trebuie să fluiere. Dacă vă uitaţi atent, o să vedeţi că mulţi dintre ei au probleme la buze din această cauză. Apoi, fiecare dintre ei are cam 7 intervenţii majore pe zi, iar intervenţii minore sunt foarte multe“ (Vasile Borteş, coordonator zona de sud, 2017)

“Responsabilitatea salvamarilor se termină doar când victima a fost salvată, asemenea pompierilor care trebuie să scoată victimele unui incendiu din flăcări. Dar, să știți, steagul roșu este și pentru noi. La fel de periculos” (Gabriel Culea).

STEAGURILE ARBORATE PE PLAJĂ – SEMNIFICAȚII ȘI CULORI

Verde – apa este considerată sigură pentru înot, iar condițiile sunt favorabile. 

Galben – există condiții moderate, cum ar fi valuri sau curenți, dar înotul este permis sub supravegherea salvamarilor. 

Roșu – înotul este interzis din cauza condițiilor periculoase, cum ar fi valuri mari sau curenți puternici. 

Roșu/ galben – zona este destinată înotului doar sub supravegherea salvamarilor. 

Alb – poate indica o zonă rezervată exclusiv pentru anumite activități (sporturi nautice, surf, jet-ski etc).

În 2017 a fost pus în discuție proiectul “Poliția Plajelor”, fără a fi însă pus și în practică.

Cei interesați să devină salvamari pot urma cursuri la centre private (Salvalife în București, Life4life în Brașov etc).

Școala de Scafandri și Salvamari Profesioniști în Constanța este printre cele mai vechi din țară și funcționează încă din 2001, dinainte de legea din 2007. Au nevoie de o copie după buletin, copie a diplomei de Bacalaureat, un CV și o adeverință medicală.  

Viitorii salvamari învață tehnici de salvare a victimei, transportul în apă, scoaterea din apă sau cum să se apropie de victimă în funcție de poziția ei, precum și tehnici de acordare a primului ajutor. Cursul de specializare durează 40 – 720 ore (teoretice și practice, în piscină și în mare). Ședințele se desfășoară pe durata a 8 ore zilnic, de 5-6 ori/ săptămână. Odată obținut, certificatul de salvamar trebuie reînnoit anual. 

Surse foto

https://marina-noastra.ro