La 14 aprilie 1956, regimul comunist român a emis Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 623. Acorda dreptul persoanelor strămutate forțat să se întoarcă din deportare în localitățile de origine și să-și recupereze casele și terenurile deținute anterior. Această decizie a venit după ani de deportări masive, în special în Bărăgan, și a reprezentat o încercare de a repara nedreptățile comise împotriva propriilor cetățeni.
Contextul deportărilor
În noaptea de 18 spre 19 iunie 1951, cunoscută și ca „Rusaliile Negre”, peste 44.000 de persoane din Banat și Mehedinți au fost deportate în Bărăgan. Printre aceștia se numărau chiaburi, foști moșieri, simpatizanți ai partidelor istorice, germani, sârbi, bulgari și români considerați „elemente nesigure”. Motivațiile regimului includeau securizarea graniței cu Iugoslavia și eliminarea opoziției față de colectivizare.
Condițiile de deportare din Bărăgan
Deportații au fost transportați în vagoane de marfă și lăsați în câmp deschis, unde au fost nevoiți să-și construiască adăposturi din pământ și materiale improvizate. Lipsa apei potabile, a hranei și a asistenței medicale a dus la numeroase decese, în special în rândul copiilor și bătrânilor. În ciuda condițiilor vitrege, mulți deportați au reușit să organizeze comunități funcționale, construind case și cultivând pământul.
HCM nr. 623 și întoarcerea acasă
Hotărârea din 1956 a permis întoarcerea din deportare în localitățile de origine și restituirea proprietăților. Cu toate acestea, procesul a fost adesea îngreunat de autoritățile locale, iar mulți s-au confruntat cu refuzuri sau au primit doar despăgubiri parțiale. Casele lor fuseseră adesea ocupate sau deteriorate, iar reintegrarea în comunitățile de origine a fost dificilă.
După emiterea Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 623 din 14 aprilie 1956, care permitea întoarcerea acasă a persoanelor deportate în Bărăgan, viața acestora a rămas marcată de dificultăți și traume profunde. Deși li s-a oferit posibilitatea de a reveni în localitățile de origine și de a-și recupera proprietățile, realitatea întâmpinată a fost adesea departe de așteptări.
Revenirea acasă: o întoarcere în necunoscut
Mulți dintre cei întorși au descoperit că locuințele lor fuseseră ocupate sau deteriorate în absența lor. În unele cazuri, autoritățile locale au fost reticente în a facilita reintegrarea deportaților, iar procesul de recuperare a proprietăților a fost îngreunat de birocrație și lipsa de sprijin instituțional.
Unii au fost nevoiți să se adăpostească temporar la rude sau vecini, în condiții precare, până la clarificarea situației locative. Această perioadă de tranziție a fost marcată de incertitudine și eforturi considerabile pentru a reconstrui o viață normală.
Reintegrarea socială și profesională după deportare: obstacole și reziliență
Revenirea în comunitățile de origine a fost adesea însoțită de stigmatizare și suspiciune din partea vecinilor și autorităților. Eticheta de “dușman al poporului” sau “element nesigur” a continuat să afecteze percepția publică asupra deportaților, limitându-le oportunitățile de angajare și participare socială.
După 1956, au fost ridicate restricţiile domiciliare. Oamenii erau liberi să se intoarcă la casele lor. Dar majoritatea au trăit în continuare ca damnaţi, ca persoane pătate. Erau cumva vinovați că fuseseră deportați. Deși nu fusese alegerea lor. Apoi, comuniștii au șters orice urmă. Au ras de pe faţa pământului colibele martore ale vieții chinuite la care fuseseră supuși deportații.
În ciuda acestor obstacole, mulți dintre cei întorși au demonstrat o reziliență remarcabilă, reușind să se reintegreze și să contribuie activ la viața comunității. Au reușit să reconstruiască gospodării, să ia viața de la zero.
Mărturii ale supraviețuitorilor: amintiri dureroase din deportare și lecții de viață
Mărturiile celor care au trăit experiența deportării și a întoarcerii acasă oferă o perspectivă profundă asupra suferințelor îndurate și a eforturilor de reconstrucție. Evidențiază traumele și dificultățile întâmpinate.
Mulți au relatat despre pierderi irecuperabile, traume psihologice și dificultăți în adaptarea la noile realități. Unii povesteau despre pierderea celor dragi, despre eforturile de a reconstrui o viață normală și despre stigmatul social care i-a urmărit mult timp după întoarcere. Aceste povești reflectă reziliența și curajul celor care au îndurat suferințe inimaginabile.
“Când am revenit acasă, după atâţia ani, n-am putut intra în casa noastră pentru că era ocupată de securişti. N-am fost primit la liceu. M-am angajat şi m-am înscris la seral. Lucram salahor la TRCL. Îmi aduc aminte de un profesor Mărculescu Stelian care la ore îmi zicea: ridică-te în picioare, banditule! Tatăl tău ese vânzător de ţară. Ar trebui să-l scoatem în pumni din clasă. La mine nu treci bac-ul”.
Atunci m-am transferat la alt liceu şi am luat bac-ul. N-am înţeles niciodată înverşunarea acelui profesor. Tata s-a întors acasă de la Gherla în 1964. A fost o viaţă chinuită, o copilărie chinuită. Şi pentru ce? ” (Dan Despan, Brașov, jud Brașov)
“În 1956 am fost eliberaţi. În casa noastră fuseseră „cazați” niște soldați şi era în paragină. Am trăit într-o sărăcie lucie. Hărțuielile Securității au continuat și după întoarcerea noastră din deportare. Împreună cu sora mea, am încercat să ne înscriem la un internat, în Anina, dar am fost respinse, fiind catalogate ,,năpârci”, fiindcă proveneam dintr-o familie de chiaburi, ce fusese strămutată” (Cornelia Fetea, Nicolinș, jud Caraș Severin)
– fragmente www.monitorfg.ro
O memorie colectivă ce trebuie păstrată
Deportările în Bărăgan și consecințele acestora reprezintă un capitol dureros al istoriei României. Recunoașterea suferințelor îndurate și a eforturilor de reintegrare ale celor afectați este esențială pentru înțelegerea profundă a impactului regimului comunist asupra societății românești. Păstrarea memoriei acestor evenimente contribuie la consolidarea unei conștiințe istorice și la prevenirea repetării unor astfel de tragedii.
Domiciliul forțat în Bărăgan și emiterea HCM nr. 623 reprezintă capitole din rănile României. Deși hotărârea din 1956 a oferit o șansă la reabilitare, traumele și pierderile suferite de deportați nu au putut fi niciodată compensate. Cicatricile au rămas.
surse foto
