NICOLAE MANOLESCU

“Norocul meu a fost dintotdeauna că mi-a plăcut să scriu.” (Nicolae Manolescu)

ORIGINILE LUI NICOLAE MANOLESCU

Nicolae Apolzan s-a născut pe 27 noiembrie 1939, la Râmnicu Vâlcea, jud Vâlcea. Venea dintr-o familie de profesori de liceu. Tatăl său, Petru Apolzan, originar din Sibiel, fusese și inspector școlar. Mama sa, Sabina, fusese profesoara de franceză a lui Virgil Ierunca.  

În 1953, când fratele său avea abia 10 ani, părinții au fost arestați din motive politice, fiind membri PNL, aripa Tătărăscu. Frații Apolzan au fost adoptați de bunicul matern, fost avocat. De atunci s-a numit Nicolae Manolescu.

“Arestarea părinților mei, când nu împlinisem 13 ani, iar fratele meu abia împlinise 10, a fost una din cele mai mari traume din lunga mea viață, atât în sine, cât și prin consecințe.” (Daniel Cristea Enache, Convorbiri cu N. Manolescu)

“Strămoșii mei paterni au fost crescători de oi din Mărginimea Sibiului. Radu Petrescu mi-a arătat cîndva o culegere de poezie populară din secolul XIX alcătuită de doi fraţi ciobani care purtau numele tatălui meu. Apolzanii se trag din Apold, o comună sibiană, la nord de Sibiel, satul în care Petru Apolzan, tatăl meu, s-a născut în 1900, al doilea copil din unsprezece, cîţi au avut împreună Nicolae Apolzan şi Ana Crăciun, soră a mamei lui Andrei Oţetea, cunoscutul istoric.

Un văr al tatei a fost soţul surorii lui O. Goga. Am copilărit, în vacanţe, la Sibiel, unde ne-a prins în toamna lui 1944 invazia trupelor sovietice, ocazie cu care am auzit prima oară vorbindu-se ruseşte.

Tatăl meu a fost crescut de nişte rude bogate, oieri şi ei, în satul oltenesc Rotunda, de unde a ajuns bursier la Normala din Cîmpulung Muscel, cam în imprejurările pe care le va relata Marin Preda, o generaţie mai tîrziu. A absolvit Literele şi Filosofia, a fost profesor la Cernăuţi şi la Rm. Vîlcea.

La Rîmnicu Vîlcea a cunoscut-o pe mama. S-au căsătorit în 1938. Deşi n-a făcut niciodată politică, a fost arestat în 1952 şi a trecut pe la Canal şi Borzeşti. A fost apoi profesor de română (filosofia a trebuit s-o uite) pînă cînd s-a pensionat în 1965. A murit în 1986, convins că regimul comunist este veşnic.

Mama, Sabina Manolescu, s-a născut în 1909 (împlineşte 96 de ani cînd scriu aceste rînduri), dintr-o familie de mici boieri şi tîrgoveţi olteni, risipită prin Vîlcea şi Argeş, Dobricenii, Măldăreştii, Iancoveştii şi Şuicenii. Un străbunic al mamei a fost rănit la Rahova. Un unchi a fost ministru de război.

Tatăl mamei, orginar din Găieşti, a fost avocat şi m-a înfiat în 1953, ca să pot intra la liceu, pe cînd mama şi tata erau arestaţi. Port de atunci numele de fată al mamei. Bunicul meu matern era rudă cu Tzigara-Samurcaş şi, prin alianţă, cu Suchianu şi Ralea. Am aflat tîrziu că prietenul lui cel mai bun a fost Ion Petrovici, elevul lui Maiorescu şi ministrul de mai apoi.” (www.uniuneascriitorilor.ro)

STUDII

A absolvit liceul “Gheorghe Lazăr” din Sibiu, apoi Facultatea de Filologie din cadrul Universității din București. Nu înainte de fi exmatriculat din cauza dosarului de cadre.

În anul II de facultate a fost ales în fruntea organizației UTM. Un an mai târziu, dosarul personal i-a trădat trecutul și a fost “penalizat” pentru omiterea mențiunii referitoare la arestarea părinților. A fost re-înmatriculat în anul următor. În 1974 a obținut titlul de Doctor în Litere cu teza ”Opera lui Titu Maiorescu”.

ACTIVITATE

Și-a început cariera didactică universitară la Catedra de literatură română a Facultății de Filologie din București, în 1963. În 1990 a fost numit profesor titular. A fost cronicar literar al ”României Literare” 30 ani și al revistei “Contemporanul” timp de 10 ani, a coordonat lucrările ”Cenaclului de luni”. Din 1990 a fost director și editorialist al revistei ”România Literară. Începând cu 1997 a fost membru corespondent al Academiei Române, iar din 2005, președinte al Uniunii Scriitorilor din România.

A fost moderator la talk show-ului cultural “Profesiunea mea, cultura”, la PRO TV, între 1997-2000. În 2006 a fost numit în funcția de ambasador al României la UNESCO.

A publicat peste 50 volume, primul fiind “Primii noștri poeți”, în 1963. Mai amintim: ”Lecturi infidele” (1966, debut editorial), “Arca lui Noe”, “Julien Green și strămătușa mea”, “Cititul și scrisul”, “Cum citim”, “Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă”, “Povești pentru oameni mari”, “Cum se scrie un roman?”. În 2008 a publicat ”Istoria critică a literaturii române”, cu subtitlul ”5 secole de literatură”, cumva o continuare a istoriei literaturii române a lui George Călinescu.

“Neagu Djuvara a scris o Istorie a României pe înțelesul copiilor. Cartea mea se intitulează Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Dacă ne gândim bine, e cam același lucru. Cei care citesc sunt, în zilele noastre, îndeosebi copiii. Am fost ispitit o clipă să citez cuvintele lui Benny Levy din prefața unei culegeri de mărturii despre rezistența prin lectură a copiilor internați în lagărele naziste: Această carte se adresează tuturor copiilor și copiilor lor.

Odată ieșiți de pe băncile școlii, puțini sunt cei care mai țin o carte în mână. Una de literatură, vreau să spun. Ca să nu vorbesc de literatura română. Și, încă și mai rar, de literatură română contemporană.

Nici profesorii de română nu se omoară cu cititul. Și nu de azi, de ieri. Anton Holban făcea remarca pentru vremea lui. Când s-a schimbat programa de literatură pentru liceu și au apărut manualele opționale, cu un deceniu și mai bine în urmă, cea mai mare îngrijorare a dascălilor de română, știți care a fost? Că sunt obligați să citească opere care nu fuseseră în programa dinainte.

Învățământul umanistic de altădată se baza pe citit și pe scris. Mulți dintre cei trecuți prin școală știau pe de rost poezii sau recunoșteau personaje de roman. Și scriau corect. De la străbunicul meu matern au rămas niște amintiri scrise superb, deși nu urmase decât liceul. Un concurs recent de la televizor i-a arătat pe participanți capabili să răspundă la întrebări din diverse domenii, mai puțin din literatură. E un semn al timpului. Nici măcar scriitorii nu se citesc între ei.

De aici modestia titlului cărții mele. Ea nu se adresează criticilor literari, mai cu seamă acelora care sunt convinși că astăzi nu se mai scriu istorii literare. N-aș vrea să le stric tabietul de lectură. Ea se adresează, pur și simplu, celor care citesc. Ei sunt cei care salvează cartea. De la cei care nu citesc, nu putem avea nici o pretenție.“ (Nicolae Manolescu, “Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc”, 2014)

Nicolae Manolescu a fost membru fondator al Alianței Civice, apoi președinte al Partidului Alianța Civică (PAC) (iulie 1991). În perioada 1992-1996, Nicolae Manolescu a fost senator PAC de Sibiu. A fost membru în Comisia Parlamentului României pentru Integrarea Europeană și în Comisia pentru Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională.

A candidat la președinția României în 1992. În 1998, partidul înființat de Nicolae Manolescu a fuzionat cu PNL. Manolescu a demisionat din funcția de președinte al Consiliului Național al PNL și s-a retras din viața politică în 2000.

„În prezent, scriu pe laptop. Am învăţat să-l manevrez în limite raţionale: să-l deschid, să intru în Word, să salvez, să scriu şi să expediez. Îmi place că pot corecta fără ştersături şi că pot interverti pasajele (ceea ce fac chiar şi în clipa asta!). Cum nu cred să fi fost vreodată un om modern, am devenit peste noapte unul postmodern.

Postmodernitatea mea e însă una bine temperată, Nu mă întreba dacă navighez, parcă aşa se spune pe internet sau dacă mă informez de pe Wikipedia! Răspunsul, la care cred că te aştepţi, este: nu, Doamne fereşte! (Pentru o publicaţie online, mărturisirea este compromiţătoare, îmi dau seama, dar ăsta e purul adevăr.)”

Nicolae Manolescu a decedat la Spitalul Elias din Capitală, pe 23 martie 2024, în urma complicațiilor cardiace și pulmonare survenite pe fondul unor suferințe cronice preexistente.

FAMILIA LUI NICOLAE MANOLESCU

Criticul literar era destul de rezervat în a povesti despre familia sa. “Nu sunt încă îndeajuns de bătrân ca să pot vorbi despre așa ceva”, a refuzat politicos domnul profesor. Și, cu siguranță, avea dreptate.” (www.revistatango.ro, 2011).

Nicolae Manolescu a fost însurat timp de 10 ani cu Ioana Manolescu, cu care a avut o fetiță, Ana, născută în 2002. Are și un fiu, Andrei, născut în 1965, din prima căsătorie. Imediat după Revoluție, Nicolae Manolescu a trăit o poveste de dragoste cu Marina Constantinescu, realizatoare TV, cu 27 ani mai tânără. După divorțul de Ioana Manolescu, se însurase cu  Irina, fiica poetului Ion Horea.

Mai multe amintiri despre arestarea părinților săi, aici: https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/interviu-nicolae-manolescu-critic-literar-l-am-1418993.html