Mitică Popescu a părăsit scena vieţii discret, așa cum a trăit (2 dec 1936 – 3 ian 2023).
A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale” din București, unde a intrat din a patra ȋncercare. A fost nevoit să ȋși ȋntrerupă studiile universitare ȋn anul III, timp de trei ani, cȃt a fost ȋnchis la Jilava și ȋn coloniile de muncă de la Periprava și Salcia, pentru “nedenunţarea de acte preparatorii pentru trecerea frontierei”. Nu ȋși turnase niște prietenii care plănuiau să fugă ȋn SUA.
A fost căsătorit cu actriţa Leopoldina Bălănuţă din 1977 pȃnă ȋn 1998. I-a cununat chiar tatăl actriţei (care era preot), ȋn casa lor din Focșani, ȋn noaptea de Revelion, la exact 20 ani de la momentul arestării lui. Au jucat ȋmpreună ȋn spectacolele de teatru “După cădere” și “Stȃlpii societăţii”.
A jucat pe scena Teatrului Mic din București, dar a avut și nenumărate roluri de film și televiziune. Unul dintre rolurile remarcabile a fost cel al lui Cocoșilă, ȋn “Moromeţii”. După ce s-a pensionat a renunţat total la teatru, conștient de problemele industriei și a lucrat doar ȋn televiziune. A prezentat emisiunea “D’ale lui Mitică” pe TVR 2, ȋncă din 1999. A fost premiat ȋn 2009, ȋn cadrul Galei UNITER și ȋn 2013, ȋn cadrul Galei Premiilor Gopo cu “premiul pentru ȋntreaga activitate”, după ce ȋn 2002 fusese decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios ȋn grad de Cavaler “pentru devotamentul și harul artistic puse ȋn slujba teatrului romȃnesc”.
Marele său regret a fost că nu a avut copii. Se temea de singurătate, dar ultimii ani i-a petrecut singur ȋn apartamentul său. Cu ani ȋn urmă, făcuse un legămȃnt: să nu se uite la telenovele și să nu facă niciodată telenovele. “Să mă duc să fac un rolișor pentru niște bănuţi?”
Vă invităm la lectura acestor interviuri cu regretatul Mitică Popescu:
Numele său, Ramon Tavernier, avea o sonoritate mult prea occidentală, așa că a fost forţat să apeleze la un pseudonim: Constantin Alexandru.
Născut la 19 decembrie 1927 la București, Ramon Tavernier a studiat pianul ȋncă din copilărie, apoi la Conservatorul “Ciprian Porumbescu” din Capitală (1948 – 1953) cu Ioan D. Chirescu (orchestraţie), Paul Constantinescu (armonie), Leon Kleper (compoziţie), Marțian Negrea, Theodor Rogalski și a fost unul dintre cei mai renumiţi orchestratori ai timpului său, alături de Sile Dinicu, Richard Oschanitzky, Cornel Popescu şi Richard Bartzer: peste 1000 partituri ale unor melodii romȃnești sau străine au fost oferite Radio-ului, Casei de Discuri Electrecord și cinematografiei.
Își dorise să studieze percuţia, dar nu a fost posibil din cauza unui accident la o mȃnă, motiv pentru care s-a ȋndreptat spre alte domenii ale artei sunetelor. Ramon Tavernier a fost fascinat de folclorul romȃnesc și a fost primul compozitor care a introdus naiul ȋn universul atȃt de expresiv al jazz-ului și al muzicii ușoare, astfel ȋncȃt Gheorghe Zamfir a studiat cu el, dar a avut și ocazia să ȋi interpreteze piesele, ca și Cătălin Tȃrcolea, cu care a realizat primul albul de jazz din lume (“Panpipe in jazz”). Prima melodie de acest gen a fost “Cum mă vezi și cum te văd”, interpretată de Aurelian Andreescu.
Și-a ȋnceput activitatea muzicală ca profesor de muzică la Palatul Pionierilor (1950-1952), apoi a fost orchestrator și colaborator permanent la Radiodifuziunea Romȃnă, pianist-corepetitor la Studiourile de dans bucureștene, la Corurile Fabricii Gh.Gheorghiu Dej, al Băncii Naționale și al Teatrului Țăndărică, redactor și secretar al casei de discuri Electrecord și membru al Uniunii compozitorilor și muzicologilor din RSR (ȋncepȃnd din 1969). Melodiile sale au primit numeroase premii, iar Tavernier a compus pentru interpreţi vestiţi: Angela Similea și Cornel Constantiniu (Dar nimeni nu-i ca noi), Margareta Pȋslaru (Cȋntec pentru lumină), Adrian Romcescu (Lacul), Ricky Dandel (De-or trece anii), Dan Spătaru (Ai trecut iar pe strada mea), Doina Badea (Lacrimi de fericire). Dintre compoziţiile sale, amintim: Nu încerca să te minți, Un trifoi cu patru foi, Dorința, Când ne întâlnim, Foaie verde, La Histria, Cȋmpii de aur sub soare, Înălțare, Darurile, Cȋntecul obârșiei, Tu crezi că a fost iubire-adevărată?, Vals, Coloana infinita, Cȋntec pentru lumină, Cȋntec tineresc, Cȋntec de drum, Cȋntecul călătorului ȋn toamnă, Darurile, Florile din fereastră, O stradă prea ȋngustă, Samba Bossa-Nova, Sub a ramurilor mreajă, Vreme bună, Dorul etc. Piesele sale au fost incluse pe discuri: Melodii de Ramon Tavernier, Rugăciuni fără frontieră, Naiul ȋn jazz (1979), Antologia muzicii romȃnești.
Inovatorul orchestrator al anilor ‘50 a compus și coloana sonoră a șase filme: Am fost 16 (Radu Cornea), Knock-out (regia Mircea Mureșan), Amintiri bucureștene (Radu Gabrea), Împușcături sub clar de lună (Mircea Mureșan), Porţile dimineţii (Radu Gurău), Calculatorul mărturisește (Radu Cornea).
“Este o personalitate marcantă a muzicii romȃnești, care și-a pus amprenta asupra artei din Romȃnia”, aprecia maestrul Eugen Bertea. Și nu exagerează, ȋntrucȃt Ramon Tavernier (Alexandru Constantin) a avut performanţe remarcabile ȋn condiţii dificile. În 2001 a fost premiat de Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din Romȃnia cu Premiul de Excelenţă pentru ȋntreaga activitate profesională.
Compozitorul s-a retras de mulţi ani din agitaţia Capitalei, preferȃnd să locuiască ȋntr-o zonă pitorească din Moldova și s-a dedicat exclusiv muzicii religioase corale. CD-ul “Rugăciuni fără frontiere”, o colecţie de 19 miniaturi ȋncepȃnd cu “Cele 10 porunci” a fost premiat ȋn 2000 de UCMR, sunt bijuterii sonore cu mesaj dens și limbaj fin și reprezintă, așa cum el ȋnsuși mărturisește “numitorul comun al confesiunilor religioase creștine ce au la bază cultul Preasfintei Treimi și al Sfintei Fecioare Maria”.
“Compozitorul și-a pus ȋntrebări cu profunzime de spirit, iar ȋn răspunsuri relevantă este SMERENIA. Muzica lui Ramon Tavernier echilibrează, ȋmblȃnzește, conduce către opţiunea traiului ȋn legile spirituale; și la gȃndul potrivit căruia viaţa reprezintă o respiraţie ȋn veșnicie. Dar, ca să poţi vorbi cu folos, ca să comunici, trebuie să te asculte cineva. Așa s-au născut aceste ȋnregistrări… Suflet mȃndru și grav, Ramon nu a avut nevoie de speranţe ci doar de adevăr. Sărbătorile pe care le trăiește din plin ȋnseamnă pentru el izbucnirea din tăceri. Muzica lui Ramon, fie că e vorba de slagăre, fie de simple melodii, poartă cu ea subtilitatea compozitorului, fluidă, eterică, subtilă. Făcȃnd posibilă reȋntȃlnirea cu noi ȋnșine.” (Daniela Caraman Fotea).
“Tot ce faci să vină din convingerea cea mai adȃncă” – Ramon Tavernier.
Regina Maria mărturisea în jurnalul său personal că dacă ar fi fost bărbat ar fi avut o relație cu ea. Regele Ferdinand îi trimitea scrisori de amor ‘pline de un sentimentalism dulceag, romantic’ și căuta să se afle mereu în preajma ei. Cuplul Carol al II-lea & Elena Lupescu o avea ca prietenă intimă, în timpul exilului la Paris.
“În fiecare dimineață, în timp ce o anume femeie trecea agale prin fața palatului regal, colțul perdelei de la cabinetul de lucru al lui Ferdinand se ridica ușor. Suveranul se uita cu dragoste la cea despre care credea că este una dintre cele mai frumoase femei din Țara Românească, dar pe care protocolul Curții Regale nu-i permitea să o frecventeze. În saloanele vremii se șușotea adeseori că Ferdinand a rămas veșnic neconsolat după plecarea misterioasei femei, pe care o iubea în taină, la Paris. Taina lui se numea Elvira Popesco” (Sinucidere pentru Elvira Popescu, Junalul.ro)
‘Inimitabila Elvira’ (așa cum o alinta presa) s-a născut la București, pe 10 mai 1894. Pe mormântul său din cimitirul Pere Lachaise (No 119, diviziunea 89) din Paris este trecut anul 1895. Conform altor surse, Elvira Popescu s-ar fi născut în 1900. Nu se știe de ce există mai multe informații privind anul nașterii. Poate a fost o cochetărie a ei. Cert este că s-a născut în familia unui comerciant prosper din Colentina și a fost eleva Aristizzei Romanescu și a Luciei Sturdza-Bulandra, la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Era studentă când a debutat la Teatrul Național, în 1910, cu rolul Ileana Cosânzeana din ‘Înșir’te Mărgărite’, de Victor Eftimiu. Cariera din România a durat doar până în 1923: la numai 25 ani a fost numită director artistic la Excelsior, apoi a înființat Teatrul Mic și a fost numită ‘businessman-ul în fustă’, a jucat în primul film românesc ‘Independența României’, a fost căsătorită de două ori (din primul mariaj având o fiică, pe Tatiana Cornelia Athanasescu, măritată mai târziu cu contele francez Lecointre).
Anul 1923 a fost unul de cotitură, întrucât Elvira Popescu a plecat la Paris cu piesa ‘Patima roșie’ și s-a stabilit aici, devenind muza dramaturgului Louis Verneuil (cu care a și format un cuplu ale cărui scandaluri au ținut mult timp prima pagină a ziarelor). Certurile lor în public au avut loc cu 40 ani înaintea celor din cuplul Elisabeth Taylor – Richard Burton. Orbitor de elegantă, blonda și strălucitoare, Elvira a fascinat publicul francez. Criticii au elogiat-o încă de la început, numind-o ‘regina teatrului bulevardier’ (Reine du Boulevard), ‘ Notre Dame de Theatre’ sau ‘monstrul sacru’, în ciuda faptului că nu stăpânea perfect limba franceză. De fapt, ‘l’accent d’Elvira Popescu’ a devenit proverbial. Orice piesă, oricât de slabă, strălucea atunci când Elvira Popescu era pe scenă. Louis este cel care i l-a prezentat pe cel de-al treilea soț, pe baronul Maximillien Sebastien Foy cu care s-a măritat în 1934, devenind contesa De Foy. În 1952, copleșit de dragostea pentru Elvira, dărâmat de depresie, dramaturgul Verneuil se sinucide, tăindu-și gâtul în cadă. Cel puțin așa susțin bârfele vremii. Talentata româncă a ajuns directoare la Theatre de Paris în 1956 și la Teatrul Marigny în 1978, mai apreciată în Franța chiar și decât Greta Garbo. A jucat neîntrerupt timp de 65 ani, având ca parteneri de scenă pe Alain Delon sau Claudia Cardinale. A primit premiul Moliere pentru cea mai bună actriță (din partea asociației actorilor francezi).
Elvira Popescu și-a păstrat sex-appeal-ul, încăpățânată să rămână frumoasă toată viața. La nunta fiicei sale, ziarele mondene titrau că ‘arată mai degrabă ca o tânără mireasă, decât ca o soacră tânără’. Ridicarea la rangul de conte a soțului său i-a oferit și ei titlul de contesă. După decesul acestuia, Elvira Popescu a devenit moștenitoarea unei averi uriașe, inclusiv o proprietate magnifică la Mezy, unde organiza recepții fastuoase. În salonul ei de pe strada Foch din Paris a fost gazda multor personalități, în ciuda vârstei și a artrozei care o chinuia: bancherul Guy de Rotschild, politicienii Jacques Chirac și Valery Girard d’Estaing, designerul Pierre Cardin etc. A fost medaliată de două ori cu ordinul Legiunii de Onoare și ridicată la rang de comandor în 1989. A murit pe 12 decembrie 1993 la Paris, fiind înmormantată în cimitirul Pere Lachaise. Se pare că Elvira Popesco a fost muza celebrului tablou ‘La Blouse Roumaine’ de Matisse. La Popesco a fost inegalabilă prin subtilitățile, nuanțele și finețea interpretării.
Interviu cu Elvira Popescu, realizat de Tănase Radnev în 1967: “Să nu-mi faci rușinea să crezi că eu pot să-mi pierd limba mea românească. În sentimentele mele de bucurie, de tristețe, nu vorbesc decât românește.”
Elvira Popescu & Louis VerneuilMormântul Elvirei Popescu, cimitirul Pere LachaiseTatiana Athanasescu, fiica Elvirei Popescu, impreuna cu Guillaume Lecointre, la nunta lor, in 1935Teatrul Marigny, Paris
Amplasată ultracentral, strada Batiștei păstrează ȋncă parfumul cartierului cochet din spatele hotelului Intercontinental. Prima menţionare istorică a străzii apare prin secolul al XVII-lea, cu referire la Biserica lui Batiștei. Strada a fost numită fie prin corelare cu numele bălţii din zonă, de pe cursul Bucureștioarei, ȋn care se scăldau vitele, fie cu terenul bătătorit destinat tȃrgului de vite.
Conform Regulamentului de Construcţie și Aliniere din 1890, strada Batiștei făcea parte din cele 37 străzi ale căror clădiri permiteau doar 1 etaj. Datorită vechimii și contextului arhitectonic istoric, a păstrat expresia dominantă a finalului de secol XIX și ȋnceputului de secol XX, dar la un moment dat a primit ȋncă două nivele.
Parcela de la numarul 14 a fost numerotată inițial pe strada Scaune, nr 44. Abia în 1932 a fost înregistrată adresa str Batiștei, nr 14 bis, urmând ca din 1940 să se renunțe la ‘bis’. Începând din 1890, strada Batiștei urma să respecte prevederile noului Regulament de Construcție și Aliniere (RCA), astfel: curtea trebuia să ocupe 1/5 din teren și să fie pavată, construcțiile erau permise cu maximum 2 nivele (parter + etaj 1) și înăalțimea maximă de 10-11 m.
Primul proprietar identificat la adresa str Batiștei, nr 14, din sectorul 1 Galben, pare să fi fost Eufrosina Dobrescu, directoarea Institutului de Fete “Dobrescu” (1892 – 1893), apoi cpt Papazopol (1895), urmat de prinţul Constantin Basarab Brȃncoveanu (1911 – 1918), fraţii Ely și Adolf Berkovitz (1918 – 1932), Societatea Funcţionarilor Primăriei Municipiului București . În 1947, clădirea a fost cedată ARLUS (Asociaţia Romȃnă pentru Strȃngerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică și a devenit cunoscută sub numele ‘Casa Prieteniei Romȃno-Sovietice”.
ARLUS a ‘moștenit’ un adevărat palat, ȋntrucȃt Societatea Funcţionarilor PMB construise un imobil proiectat să găzduiască un centru de asistenţă juridică și administrativă pentru membri, magazii, uzină tehnică și spații anexe (la nivelul subsol II), bibliotecă, frizerie și sală de popice, băi și dușuri, farmacie, cabinet dentar (la subsol I), sală de lectură, garderobă, birouri și restaurant cu săli și baruri care aveau legătură cu sala de spectacol la parter, sediul băncii SFPMB, discotecă, hol mare și hol mic, birouri (la etajul I), policlinică pentru membrii SFPMB, salon pentru festivităţi “Arta” (cu anexe), palier deasupra scenei și pod. Clădirea a fost concepută în așa fel încât fiecare nivel să aibă o funcțiune dominantă, astfel încât proiectul a fost original și unic: subsolul II avea funcțiune tehnică, subsolul I era destinat distracției și igienei, parterul era spațiu public, etajul I avea să devină spațiu funcțional, etajele 2 si 3, spații artistice. “Construcţia fiind ȋn plin centrul capitalei și ȋnzestrată fiind cu cele mai moderne instalaţii de ȋncălzit, luminat și ventilaţie, sălile vor fi o adevărată surpriză pentru publicul bucureștean astfel că exploatarea ȋși cere succesul asigurat” (SFPMB). În 1933, sala de festivități de 400 mp era cea mai mare și mai modernă din București și putea fi folosită pentru baluri, serate, adunări, concerte, banchete și chiar reprezentații teatrale. La un moment dat, balcoanele laterale ale sălii de spectacole (ȋnșiruite ȋn formă de scoică) au fost transformate ȋntr-un balcon simplu. După preluarea clădirii de către ARLUS, au dispărut funcţiunile subsolului și a apărut o discotecă la etajul I.
După 1990, clădirea a găzduit o universitate particulară, cluburi, un restaurant, sediul ARCUB (din 1996) și a ajuns ȋn proprietatea unei firme romȃnești controlate de un offshore cipriot, revenind apoi la PMB pentru 1,25 mil EUR + TVA. Este încadrată în clasa I de risc seismic și urmează să fie consolidată.
Perioada cea mai spumoasă pare să fi fost ȋnainte de 1947, cȃnd găzduia și cinematograful FANTASIO, cu gradină de vară, cu intrare din str Tudor Arghezi. Proiecţiile se făceau chiar pe calcanul clădirii. Terenul este astăzi ȋn paragină. Singura urmă care mai amintește de vremurile cȃnd aici rulau filme este ruina cabinei de proiecţie. Palatul este cea mai expresivă clădire ȋn stil art-deco din Capitală.
Carmen Galin ar fi împlinit astăzi 75 ani. Din păcate, a plecat în 2020, cu o zi înainte de a-și sărbători ziua de naștere. S-a născut la Iași, în casa în care locuise Garabet Ibrăileanu, apoi familia ei s-a mutat la Bistrița și Cluj. A copilărit printre artiști (bunicul Victor Galin – profesor la Belle Arte, unchii – sculptori ale căror opere pot fi văzute astăzi în parcul Copou, tatăl – pictor și scenograf, mătușa Elena Galin – cântăreață la Opera Română, mama – pasionată de muzică și artă) și s-a format în universul cultural ardelenesc. A început lecțiile de pian la Cluj și a continuat cu balet și gimnastică, după întoarcerea la Iași. A absolvit profilul real, iar în 1963 a dat examen la IATC, la secția Regie, însă a fost îndrumată spre actorie după ce a recitat poezia ‘La pârâu’, de George Coșbuc. A reușit la examenul la care se prezentaseră 600 candidați pe loc și a terminat ca șefă de promoție. La 20 ani a refuzat postul de crainic TV în București, preferând să joace la Piatra Neamț. A făcut roluri memorabile atât în teatru, cât și în film: de la rolurile secundare Sița – surdo-muta retardată din ‘Tănase Scatiu’ sau Pica – fiica ciudată a arhitectului din ‘Bietul Ioanide’, la rolul principal Cristina în ‘Faleze de nisip’, film interzis de Ceaușescu. Însă rolul în care s-a depășit pe sine este cel din ‘Saltimbancii’ și ‘Un saltimbanc la Polul Nord’ în care nu a avut nevoie de dublură pentru triplul salt mortal executat în film. Ultima apariție publică a fost în 2016, la TIF Cluj, unde a primit premiul de excelentță. A fost măritată cu Dan Pița și Dan Schneider și nu a avut copii. Ultimii ani a trăit alături de cățeii ei (la un moment dat a avut 28) și ariciul Petrică. Și-a dorit o înmormântare discretă, așa cum fusese întreaga viață.
Eu nu scriu poezii, scriu doar gânduri… Și pe unul o să vi-l spun, pentru că seamănă cu mine: „Îi lipsea o singură pană dintr-o aripă, ca să fie o pasăre întreagă. Iar noi, superesteții, i-am mai smuls una din cealaltă aripă, pentru simetrie.” Probabil că eu sunt simetrică acum.
“Atunci, într-o după-amiază de iunie, Carmen Galin a povestit de ce, în 1995, a ales să nu mai fie văzută și să nu mai facă nimic din ceea ce iubea să facă pe scenă… Un om pe care nu l-am întâlnit decât o dată mă leagă să-i consemnez trecerea.” (Mihnea Măruță): https://surpriza.info/carmen-galin-ultima-spovedanie/
“Pentru mine, personal, TIFF 2016 nu a însemnat doar vizita la Cluj a marii dive Sophiei Loren, ci şi întîlnirea cu Carmen Galin. A fost greu să o conving să vină la Cluj, să iasă din bîrlogul ei unde se simţea atît de bine, înconjurată de flori şi căţeluşi, dar a zis “da”. Şi uite-aşa, într-o seară de joi, mă uitam după ea prin marea de oameni aflaţi la cocktailul de la Casino, din Parc, pînă cînd o colegă mi-a semnalizat-o. Emoţie, fuck it, am îmbrăţişat-o şi m-am comportat ca şi cum ne-am şti de-o viaţă şi am fi făcut 10 filme împreună. Partea tare e că după 20 de minute de vorbă, cam aşa ne şi simţeam. Zgomotul de fond al mulţimii se estompa uşor-uşor, cei care mă salutau şi voiau un small talk se retrăgeau politicoşi şi rămîneam doar noi doi, adică ea şi subsemnatul în chip de receptor de poveşti, emoţii, afecte. L-a remarcat în depărtare pe Sandu Bindea şi, vrînd să-l surprindă, s-a transformat brusc în şcolăriţa care vrea să-i facă o şotie. Am devenit complice şi am asistat la momente de actorie fină, schimburi discrete de priviri, comentarii din vîrful buzelor. Bindea era făcut şi el „mat”. Mă uitam la ea prelung şi nu-mi venea să cred că nu mai făcuse film din 1991. Juca şi „se juca” cu o naturaleţe incredibilă. La gala de la Teatrul Naţional a primit Premiul de Excelenţă al festivalului şi a vorbit publicului scurt, la obiect, evocînd legăturile ei cu Clujul şi cu oamenii lui. Distinsă, elegantă, fără nimic care să trădeze ostentaţie sau sentimentul de „prea mult”. Am mai vorbit de atunci de câteva ori iar anul trecut, în martie, am sunat-o cu gîndul să ne vedem să îi propun să accepte un rol în filmul la care începeam să lucrez. La fel de elegantă as always, m-a refuzat. Că nu poate pleca de acasă perioade lungi, „ce-o să facă ea cu cîinii, cu sufletele de care are ea grijă?” Şi a început să-mi povestească din nou despre bucuriile mici din viaţa ei, iar eu o trăgeam iar şi iar spre film. I-am zis că fac orice şi o fur pentru filmare doar o zi sau două, ea mi-a zîmbit prelung. Cum ar veni „Ştiu că mă minţi, măi Tudore…” Enfin, ne-am despărţit cu promisiunea că nu e un nu ferm şi că o să îi dau scenariul la citit. A trecut un an, am mai amînat proiectul iar Carmen Galin nu mai e. O să îl fac cumva dar plecarea ei doare. Din o mie de motive dar şi pentru că nu am mai întîlnit pe nimeni care să-şi asume cu atîta convingere şi delicateţe misterul în jurul propriei persoane (trăind în vremuri cînd postăm pe Insta ce mincăm, pe cine iubim, fiecare plajă vizitată). S-a retras în glorie şi n-a mai vorbit nimic despre ce-a fost şi cum a fost. Mi-a vorbit doar despre marea ei dragoste, omul de lîngă ea care a plecat şi el prea devreme. Avea un şarm nebun, indiferent dacă era pe scenă, la cafenea sau, la grădinărit, în curte. Drum bun!” (Tudor Giurgiu)
“De multe ori am fost invidiată pentru ce mi-a dat viața și Bunul Dumnezeu, dar ar trebui să fiu cu adevărat invidiată pentru șansa pe care am avut-o să pătrund în miezul lumii circului. Circul, magic, unic, universal, tainic, chinuit, muncit. Am fugit de acasă după ce am văzut “Parisul pe Gheață”, ca să-i rog să mă ia cu ei, să rămân cu ei. Așa simțeam atunci, la 8-9 ani.” Continuarea interviului, amintiri despre calul Argint și fascinația actriței pentru circ și urșii polari, aici: https://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/editie-de-colectie/pentru-fram-50659.html
O colectie de filme mute din România anilor 1920 – 1930, din Arhiva Nationala de Filme, poate fi urmarita pe platforma Vimeo a asociatiei Image and Sound: https://vimeo.com/imageandsound2020).
Seria B.D. a fost și rămâne o mostră a umorului românesc. Regizorul și scenaristul Mircea Drăgan a făcut o echipă grozavă cu celebrii Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Puiu Călinescu, Dem Rădulescu, Jean Constantin, Iurie Darie și câinele polițist Costel.
Cele trei filme au fost realizate la Studioul Cinematografic București, dupa scenariile lui Nicolae Țic. Inițial, Țic scrisese scenariile pentru 11 filme a câte 45 minute, însă au fost produse doar trei: “Brigada Diverse intră în acțiune”, “Brigada Diverse în alertă!” și “B.D. la munte și la mare”.
“BD intră în acțiune” și “BD în alertă” au fost realizate la cererea Consiliului Culturii și Educației Socialiste pentru a repara imaginea miliției din filmul “Reconstituirea”. Primul a apărut in 1970, iar al doilea, un an mai târziu și sunt bazate pe câte două cazuri rezolvate de căpitanul Panait, plutonierul Căpșună și câinele Costel. Ciobănescul german era un veritabil câine polițist, împumutat de la Centrul Chinologic din Sibiu. Numele său real era Rurich și, deși dresat, ziua de filmare lungă îl obosea și spre final începea să latre fără motiv. Scenele de detenție au fost realizate la Închisoarea Văcărești. „Comedie realizată cu complicitatea „organelor” de Miliție, pentru evidente ținte mediatice. Intriga rudimentară e susținută într-un abundent dialog regulamentar, animat de actori cu „cârlige estradistice”. Când nu are dialog, Puiu Călinescu strecoară câteva demonstrații antologice de pantomimă. Ca atracții, mai cităm: Bănică lansându-se în cântece de chef („Eu sunt Fane Încurcă-Lume” de Ion Cristinoiu care a asigurat muzica întregului triptic) și colecția de măști a lui Bob Călinescu.” (Tudor Caranfil, critic)
“BD la munte și la mare” a apărut tot în 1971, ca urmare a succesului primelor două filme și are aceeași structură. În luna decembrie a aceluiași an, în revista “Săptămâna” apărea o scrisoare deschisă semnată de scriitorii Vintilă Corbul și Eugen Burada, care atrăgeau atenția asupra „asemănărilor stupefiante de situații, de personaje și de replici” dintre seria „BD” și un proiect cinematografic propriu intitulat „Caravana”, care fusese contractat și preluat de Studioul București în anul 1965 și casat în 1968, după mai multe variante de lucru.
B.D. era prescurtatea de la Brigada Diverse, deși varinta inițială propusese ca titlu “Brigada Mărunțișuri”. Scenariile s-au bazat doar pe cazuri reale, aflate în dosarele miliției. Deși seria a fost primită extrem de bine de public, presa de specialitate a avut altă părere: „În ceea ce priveşte umorul — în pofida câtorva accente de comedie izbutite — se prezintă deficitar: urmărit cu asiduitate şi fabricat (…) Totul pare un fabricat pentru gusturile îndoielnice. Adică tot ce e mai rău“ (Aurel Baranga, revista “Cinema“, 1970).
Seria ar fi trebuit să continue, fiind pregătite deja scenariile pentru încă trei filme. Oprirea serialului a fost decisă și în urma criticilor negative, dar și în urma scandalului de plagiat. Cazul a fost judecat la Tribunalul Suprem al Republicii Socialiste România, dar plagiatul nu a putut fi dovedit, asa încât regizorul si scenaristul au fost achitați.
Vă aduceţi aminte de “Mihaela”? Serialul a fost difuzat ȋn perioada 1970-1980. Nu avea voce, pentru că trebuia vȃndut și ȋn străinătate, iar dublarea ar fi fost un procedeu tehnic prea dificil. Muzica serialului se pare că a fost compusă de Margareta Pȃslaru, iar personajul a fost creat de caricaturistul și regizorul Nell Cobar. Pelicula a fost premiată ȋn 1971 la Festivalul de Film pentru Copii (Veneţia). Mihaela, fetiţa blondă cu codiţe, și căţelușul ei Azorel sunt personajele filmului realizat de Studioul Animafilm și difuzat de Televiziunea Romȃnă zilnic, la 19.20, ȋnaintea Telejurnalului. Difuzarea serialului de desene animate “Mihaela” a ȋncetat o dată cu scurtarea programului TV. Din 1990, creatorul Mihaelei, caricaturistul Nell Cobar a dedicat personajului său paginile unei reviste lunare pentru copii, care a fost publicată pȃnă la moartea sa, ȋn 1993.
RomaniaSweetRomania 