A debutat în clasa a VI-a, în revista “Licurici” a liceului de băieți Bogdan Petriceicu Hasdeu, din Chișinău (nr 2, din 1 aprilie 1933), cu poezia Aș vrea un basm. Avea să o publice pe ultima, “Înțelepciune”, la doar 28 ani, cu câteva luni înainte de a părăsi această lume.
“Aș vrea un basm, dar cine să mi-l spună
cînd a tăcut de-o vreme chiar și vîntul?
E focul stins și noaptea-i fără lună,
și muzei mele i-a-nghețat cuvîntul.
Era o fată și-un bunic bătrîn;
erau povești și maci aprinși în lunci;
parfum și greieri ce cîntau în fîn –
și-i mult de tot de-atunci
Bătrînu-i mort acum, și buzele-i sunt mute.
El doarme-n sânul bunului pământ,
și de-ar trăi, azi, cine să-i asculte
poveța înțeleptului cuvînt?
A scârțâit o mobilă prelung,
și vântul parcă plânge la ferești –
neostenite clipele se scurg.
Nu-i nimeni să m-adoarmă cu povești.”
Magda Isanos s-a născut la Iași, pe 17 aprilie 1916, în familia doctorilor în medicină Mihai și Elisabeta Isanos, psihiatri la Spitalul Socola și a avut patru surori: Silvia, Veronica, Elisaveta și Ana, pentru care a fost “conducător de jocuri, îndrumător în lecturi şi cea mai bună prietenă posibilă.” (“Cosânzenii”, roman autobiografic, Elisabeta Isanos). Silvia a avut și un frate geamăn, Mihai, care a murit când avea doar câteva luni, de gripă spaniolă. După patru ani, părinții ei au fost mutați la spitalul din Costiugeni, lângă Chișinău, acolo unde a urmat școala primară. Apoi a fost înscrisă la liceul la Școala Eparhială de fete din Chișinău și Facultatea de Litere și Filosofie, urmând în paralel și Dreptul, la Universitatea din Iași. Pasionată de lectură, Magda Isanos își petrecea timpul citind în biblioteca părinților și în cea a liceului, dezvoltând o pasiune deosebită pentru română și istorie, apoi pentru filosofie. La Iași, a abandonat după un timp studiul Literelor, dedicându-se Dreptului și a profesat pentru scurt timp avocatura. A locuit la familia avocatului M Călinescu, lângă Grădina Copoului.
- “MAMA M-A NĂSCUT A DOUA OARĂ”
Avea doar un an și jumătate când a fost diagnosticată cu poliomielită și a fost salvată prin grija mamei sale. Totuși, sechelele bolii, deși reduse, aveau să îi ofere o sănătate delicată și o dificultate la mers care a chinuit-o toată viața. Mama m-a născut a doua oară, spunea Magda când povestea despre problemele de sănătate din copilărie.
- CĂSĂTORII
Pe 18 septembrie 1935 s-a căsătorit cu Lev Panteleev, licențiat în limbi clasice, el însuși poet și pasionat cititor, însă mariajul lor a luat sfârșit după numai câteva luni, în ianuarie 1936. În următorii doi ani a locuit împreună cu sora sa, Silvia, studentă la medicină, într-o vilă de pe Aleea Principesa Maria, nr 10, apoi într-un apartament de pe str Sărăriei colț cu Ralet (în vecinătatea ultimei locuințe a lui George Topârceanu). În martie 1938, Magda s-a căsătorit cu Eusebiu Camilar, împotriva voinței familiei ei, apoi în toamnă și-a luat licența în Drept. Magda și Eusebiu au locuit pe strada Mihai Săulescu, nr 19 (proprietatea ei), până în primăvara anului 1944 când au fost nevoiți să se refugieze din calea războiului, la București, în casa din str Popa Nan, nr 49, a părinților ei. Prietena sa Veronica Zosin considera că “aceasta fusese cea mai fericită perioadă din viața sa”. În toată această perioadă a continuat să publice poezii, dar și câteva recenzii, să participe la conferințe, s-a înscris ca avocat stagiar în Baroul Iași, a sprijinit apariția ziarului “Avântul” (interzis în final de autorități și a preluat sarcinile redacționale ale ziarului “Voința”, în locul soțului său, plecat în armată. Din păcate, din lipsă de fonduri, ziarul a apărut într-un singur număr.
- REFUGIUL
În noaptea de 5 spre 6 iunie, casa din Iași a Magdei Isanos Camilar și a lui Eusebiu Camilar a fost distrusă de un bombardament de aviație, pierzându-se toate manuscrisele lor. A fost salvat doar un caiet cu patru povestiri inedite. Între aprilie și septembrie 1944, Magda și familia sa s-au refugiat la Costești și Drăganu, sate din județul Argeș, întrucât Capitala fusese bombardată, apoi au revenit la București. Eusebiu Camilar a păstrat un dosar pe care l-a numit “Manuscrisul de la Drăganul”, cu poezii scrise de poetă în perioada petrecută acolo.
În 1941 s-a născut fiica sa, Elisabeta (Zuța), însă poliomielita de care suferea s-a agravat și i-a fost descoperită și o boală cardiacă.
Anii de război au marcat-o profund și îi numea anii plânsului pe prispe de lut, în singurătate, Eusebiu Camilar fiind în armată. În ultimele luni de viață, unul din personajele sale din drama “Focurile” avea o replică fatalistă “Dacă aș ști că prin moartea mea se schimbă măcar un strop din nedreptățile lumii, sunt gata să mor…”
Miocardita de care suferea a fost cauza decesului la o varstă fragedă, lăsând în urmă familia tristă și o colecție de poezie impregnată de candoare și sensibilitate. În ultimele scrisori își mărturisea suferința: “Eu cu sănătatea sunt cam tot aşa cum mă ştii, obosesc foarte repede, gâfâi, dar nu mă doare nimic şi se pare că trebuie să fiu mulţumită cu asta. Nu fac nici un fel de efort, pentru simplul motiv că nu pot. Mă scol dimineaţa şi mă duc în livadă unde stau pe un pat de campanie sau pe un scaun până aproape de amiază, dacă nu-i prea cald. După amiază stau întinsă în casă, când se răcoreşte ies iar pe un scaun în curte sau în livadă. Nu pot renunţa la aer. Încolo am exact îndeletnicirile unei babe de 80 şi ceva de ani, stau pe scaun 34 sau în pat şi privesc împrejurul meu”. A lăsat în urmă un singur volum publicat în timpul vieții, cu 38 poezii. În zilele din urmă, când suferința cardiacă o chinuia tare, sora sa Veronica era cea pe care o numea “zâna somnului”, cea lângă care se simțea cel mai bine, de care se sprijinea semi-așezată pentru a fura câteva clipe de somn chinuit. Magda o învățase să citească, de altfel, făcuse școală cu toate surorile, iar Veronica spunea, după ani, cu admirație: “Nici una n-am fost ca ea”. Deși, in familia Magdei, boala își făcuse culcuș dintotdeauna: fiica sa avusese TBC in copilarie, mama ei avusese cataractă, tatăl suferea de inima (boală moștenită de toate fiicele sale), Veronica avusese un accident in copilărie si rămăsese cu coșmaruri noaptea și cu o cicatrice pe mână de care se jena teribil si pe care o acoperea, purtând mereu mânecă lungă (mâna stângă fusese paralizată până la 18 ani, când suferise un transplant de tendoane), Elisaveta (Zica) avusese cancer. Fiica sa, Elisabeta, deși ținută departe de mama ei în acele ultime zile, își amintea piciorul ei bolnav (pe care tatăl său îl numea cu duioșie Vasilică și îl masa sau încălzea când Magda suferea), anchiloza indusă de medic cu o tijă metalică, edemele de la mâini și picioare, dispneea și durerile cardiace cauzate de endocardita reumatismală, o siluetă semi-culcată, strânsă în ea însăși, cu umerii ușor aduși.
Fiica sa și-o amintea mai ales prin negații: nu era înaltă, dar nu nici nu putea spune exact ce înălțime avea, nu era nici blondă, nici şatenă, însă nici nu putea reda exact nuanța părului său, nu era nici planturoasă, nici roşie-n obraji, nici tăcută, nici înceată și, mai ales, cam nimeni nu îi semăna. Foarte rar se întâmpla să poată spune că cineva este “aproape ca ea”.
Strămoșii paterni ai Magdei Isanos plecaseră din elenul Samos, iar ea își mărturisea nostalgiile sudiste în versuri:
“Este o țară undeva peste mări
De care ochii mei sunt flămânzi”
A murit pe 17 noiembrie 1944, în casa din Popa Nan.
“Puteam încă mult să mă bucur
râzând sub verzile ramuri,
puteam să mai cânt mult
cu tâmpla pe orga pădurilor! (…)
Viaţă pentru unii ai fost
masă pururi întinsă
pentru mine – ploaie pustie,
tu, cu nedreptele-ţi cumpene;
Și totuşi plecând, te salut, regretându-te.” (“Cântarea munților”, postum)
A fost înmormântată la cimitirul Reînvierea, din Colentina. Acum se odihnește in cavoul familiei, de la Cimitirul Bellu, într-un mormânt comun cu al soțului său, sub o placă de marmură ce poartă un epitaf compus din versurile ei:
„Oamenilor voiam să le las
sufletul meu drept pâine de popas,
drept livadă și cer.
Tuturor acelora care nu mă cer
și nu mă cunosc, am venit să le fiu
o candelă pentru mai târziu.”
- MISTERE
Magda Isanos a fost un spirit prea complex pentru a pleca simplu din această lume. Fiica ei a scris un roman biografic plin de sensibilitate, în care vorbește și despre tragediile, viziunile și misterele din viața Magdei: un conte și presupusele lui amoruri, o listă cu bolnavi evrei, o tânără adoptată care își caută părinții, primul soț, Leon Panteleev, care a luat numele celei de-a doua soții (Grama), sora sa Elisaveta care visase istoria familiei, în timpul călătoriei din însorita Grecie.
Elisabeta Isanos-Camilar a fost ea însăși poetă, eseistă, traducătoare și prozatoare și a încetat din viață în ianuarie 2018, la București.
https://isanos.ro/doc/biblioteca.html
“Poetă excepțională, cu mare influență asupra întregii poezii feminine de după război. Presimțirea că va muri a Magdei Isanos s-a împlinit repede și nu putem decât să regretăm că n-a trăit mai mult cea care se anunța, chiar și printr-o activitate atât de restrânsă, drept cea mai profundă poetă a literaturii române.” (Nicolae Manolescu)
“Si-a sfărâmat sufletul, dar nu înainte de a fi dat acel țipăt, care trezește pe oameni la o viață nouă, care îi scutură și îi silește să vadă frumosul. Ne-a părăsit, dar nu înainte de a ne lua voinicește de mână și a ne duce undeva foarte sus, în crestele curate ale munților, nu înainte de a fi sădit în noi nădejdea în zile mai bune.” (Cella Serghi)
Surse foto:
