În anii ‘70, o călătorie transafricană era o idee îndrăzneață, chiar și pentru ARO.
Prima expediție transafricană românească a avut loc în anul 1973. A fost organizată de Asociația Română de Turism și Alpinism (ARTA). Expediția a avut ca scop străbaterea continentului african de la nord la sud, pe o distanță de aproximativ 12.000 de kilometri.
O IDEE ȘI O MARCĂ: ARO
Ideea expediției s-a nǎscut la Cluj-Napoca, iar echipa a fost formată din geneticianul Nicolae Coman, asistent universitar la Facultatea de Biologie și Zoologie a Universității Babeș-Bolyai, ing Liviu Ungureanu, șeful Laboratorului de cineficare a aceleiași instituții, stomatolog Sever Popa, asistent la Institutul medico-farmaceutic, biologii Dragoș Neculce și Valeriu Cimpoeru, cercetǎtori la stațiunea Arcalia a universitǎții clujene si, respectiv, redactor la Televiziunea Română.
Pentru a obține aprobarea de a ieși din țară, expediția s-a derulat sub “pavilionul” oficial al guvernului. Astfel, pentru “prestanță”, conducerea proiectului i-a fost atribuită academicianului Nicolae Botnariuc, de la Universitatea din București. Înainte de expediție însă, a fost nevoie de multă insistență pentru a obține toate actele și ștampilele necesare.
Ideea apăruse în 1968, însă a fost nevoie de răbdare și ‘soluții’ pentru ca proiectul să fie aprobat politic. Abia în toamna anului 1970 s-a dat undă verde expediției lor transafricane, pe traseul Senegal, Mali, Volta Superioară, Niger, Nigeria, Camerun, Ciad, Africa Centrala, Zair, Rwanda, Uganda, Kenya.
De la Oceanul Atlantic la cel Indian, aveau de parcurs 18.000 de kilometri cu trei mașini de fabricație românească – un autoturism ARO IMS M461 cu remorcă – cu numărul de înmatriculare 1-AG-3907 – și două dubite TV 41, primele produse în România. Din echipaj au făcut parte și doi angajați ai uzinei ARO de la Câmpulung Muscel – ing Ioan Cataranciuc, seful sectiei prototipuri și Constantin Ludu, unul dintre tehnicienii de bază ai testelor -, pentru a studia cum se comportă motoarele pe teren accidentat.
EXPEDIȚIA: TRASEU, PERIPEȚII, SOLUȚII
Expediția a plecat din Cluj-Napoca la 10 noiembrie 1970, traversând apoi Iugoslavia pentru a se îmbarca la 16 noiembrie pe nava comercială “Bohinj” în portul Rijeka. După mai multe escale în porturile Adriaticii și ale Mării Mediterane și traversarea strâmtorii Gibraltar, echipa a debarcat la 10 decembrie la Dakar, capitala Senegalului, punctul de start terestru pe teritoriul african, unde a luat contact cu solul african.
Prima ediție a raliului Paris-Dakar avea să aibă loc abia 8 ani mai târziu! În cele câteva zile petrecute la Dakar, membrii expediției au a procurat vizele pentru Niger și Ciad, iar biologii au realizat o incursiune subacvatică pe țărmul Atlanticului în vederea recoltării unor plante și animale specifice și o vizită la Saint Louis, vechea capitală a Senegalului, au vizitat instituții științifice iar profesorul Botnariuc a acordat un interviu privind scopul expediției românești.
Sosirea la Dakar nu a fost lipsită de peripeții, întrucât autoritățile portuare nu le-au permis în prima noapte ieșirea din port, crezând că românii se află acolo pentru a-și vinde mașinile. Au dormit în port și au putut părăsi zona abia în noaptea următoare. Fiind întuneric, nu au observat că au campat pe un poligon de tragere francez, așa că dimineața s-au trezit în zgomot de gloanțe După părăsirea Dakarului, mașinile expediției au intâlnit drumuri neasfaltate acoperite cu pământul roșiatic specific zonei, pe care și-au continuat, cu mici excepții, traseul până la final.
În drum spre Mali, traversând savana senegaleză, expediția a trecut prin Kaolack (centru important al producției de arahide), Tambacounda (capitala Senegalului oriental) și parcul național Niokolo-Koba, unde au putut fi observate câteva incendii în savana uscată.
Granița dintre Senegal și Mali, formată de râul Faleme, nu putea fi traversată datorită lipsei bacului, singura opțiune fiind călătoria cu trenul până la Kayes. Între timp, au apărut mai multe căi de acces și astăzi există o traversare terestră pe un pod.
Pe parcursul expediției, membrii echipei au întâmpinat numeroase obstacole și dificultăți: drumuri proaste, climă extremă, probleme de sănătate și probleme tehnice cu vehiculele, au traversat zone cu revolte, cu incendii de savană pe care le-au străbătut cu viteză maximă sau pustii, în care oamenii trăiau în mijlocul naturii. Ba chiar au parcat mașinile la paralela zero, pe linia Ecuatorului. Mai mult: au urcat și la peste 3000 m, în munții Kenyei.
Inginerii care însoțeau echipajul au asigurat schimbarea roților și au rezolvat problemele tehnice apărute pe parcurs. Fascinanta călătorie a însumat 20 507 km, a fost o expediție științifică și automobilistică în același timp și a fost cel mai lung drum parcurs pe continentul african de bătrânul nostru ARO.
Expediția a fost un succes, reprezentând o realizare notabilă în domeniul explorării geografice și al aventurii umane. A fost și o demonstrație a abilităților și competențelor echipei și a capacitații de a face față provocărilor și de a depăși obstacole într-un mediu dificil și ostil.
AMINTIRI, REÎNTÂLNIRI
În urma expediției a rezultat o carte, redactată de profesorul Nicolae Coman. Materialele colectate au ajuns la universitatea clujeană, apoi au fost distribuite altor instituții de învățământ superior, muzee și școli. Astăzi, se găsesc în colecțiile Muzeului Antipa din București și la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj.
O jumătate de secol mai târziu, familia Ion și Adela Pogăcean din Cluj a realizat o noua expediție în Africa. Evident că tot la bordul unui ARO IMS, cunoscut ca “Zimbrul din Carpați”. IMS-ul a făcut față inclusiv traseelor accidentate. Emil Hagi, fondatorul Muzeului Automobilului Românesc, a pus la cale o întâlnire între cei doi clujeni și doi dintre participanții la expediția din 1970: prof dr Nicolae Coman și prof dr Sever Popa.
*Nicolae Botnariuc (15 martie 1915, Bălți, Basarabia – 1 martie 2011) a fost un zoolog și biolog român, membru al Academiei Române, membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei, autor a peste 150 de lucrări științifice. A condus colectivul de elaborare a lucrării ”Fauna României”, Laboratorul de Sistematica și Evoluție a Animalelor din cadrul Institutului de Biologie (1949 – 1973) și Laboratorul de Ecologie Acvatică (1973 – 1983). După absolvirea liceului „Ion Creangă” din Bălți în 1936, a urmat Școala Politehnică din București (1936 – 1938), apoi Facultatea de Științe, Secția de Științe Naturale a Universității din București, unde și-a luat licența în 1942.
Surse foto:
