Am crescut printre mușcate multicolore. Pe unele le priveam cu mult respect, pentru că erau mai înalte decât mine. Mă intriga uneori parfumul scorțișoarei amestecat cu aroma specifică mușcatei. Am aflat mai târziu că bunicii presărau un praf de scorțișoară peste pământ, pentru a preveni mucegaiul. Curtea era plină vara de izbucniri roșii, albe sau roz. Apoi, la începutul iernii erau tunse și mutate în pivniță, unde așteptau cuminți primăvara.
Între timp, mușcata s-a mutat și în grădinile, balcoanele și terasele urbane, în soiuri și îmbinări cromatice efervescente. Nu doar că nu este o plantă pretențioasă, dar are și proprietăți antibacteriene, antiinflamatorii și antireumatismale. Mirosul tare al mușcatei ajută la relaxare și îndepărtarea energiilor negative, iar uleiul de mușcată este folosit în produsele L’Oréal.
Există peste 300 specii și varietăți, majoritatea originare din Africa de Sud, Noua Zeelandă și Australia. Fiind foarte versatilă, este des întâlnită și în grădinile americane și în regiunea mediteraneană, întrucât rezistă în aproape orice sol.
Cele mai întâlnite soiuri sunt: mușcata obișnuită, tiroleză (curgătoare) și nobilă (englezească). Mușcata obișnuită rezistă atât în ghiveci, cât și în grădină. Frunzele ei sunt rotunjite și crestate pe margini și au un inel maroniu central. Tiroleza rezistă foarte bine la secetă, dar crește doar în ghiveci. Mușcata curgătoare este spectaculoasă, oferind nuanțe intense de alb, roșu, mov sau roz. Este mai sensibilă la temperatură și lumină și mai pretențioasă decât celelelate specii. Mușcata nobilă sau englezească are cele mai mari flori, de obicei bicolore (roz și alb, ciclamen și roz, violet și lavandă, mov și roșu). Mușcatele parfumate curgătoare au flori mici, dar frunziș bogat și emană diverse arome (de măr, trandafir, mentă etc), ținând astfel la distanță țânțarii și muștele. Există și soiuri care cresc liber în Madagascar, Yemen, Africa de Est, Asia Mică.
Mușcata obișnuită
Mușcata tiroleză (curgătoare)
Muscata nobila (englezeasca)
Mușcatei îi place foarte mult banana, a cărei coajă poate fi folosită ca îngrășământ atât întreagă (sau tăiată în bucățele mici), cât și uscată. Pulberea obținută poate fi presărată peste pământ sau amestecată în apa cu care este udată.
Mușcata a primit numele Pelargonium în 1738, când a fost identificată de Johannes Burmain. În funcție de parfum, în perioada victoriană, când florile erau un mijloc de comunicare, mușcatele aveau diferite semnificații: prietenie adevărată, întâlnire așteptată, întâlnire neașteptată. Mușcata este legată și de legenda conform căreia John Dalton a realizat că nu vede culoarea roșie, deoarece în percepția acestuia, florile mușcatei erau roz și albastre, deși erau roz și roșii. Astfel a apărut termenul ‘daltonism’.
În 2017, Romfilatelia a introdus în circulație emisiunea de mărci poștale ‘Zâmbetul ferestrelor, mușcatele.
Mușcata este o planta perenă, cu perioadă de repaos în timpul iernii. Păstrată în încăperi întunecoase și răcoroase, pot sa își piarda frunzele total sau parțial. În spații luminoase, vegetează până primăvara, înflorind uneori și în timpul iernii. Mușcatele curgătoare sunt mai sensibile decât cele drepte și au nevoie de un spatiu cu lumină și aerisire bună în timpul iernii.
Denumirea de “geranium” provine din cuvântul grecesc geranos care înseamnă ‘cocor’. Aceasta a fost denumirea inițială a mușcatei, întrucât semăna cu o plantă perenă din din Africa de Sud. La sfârșitul secolului al XVIII-leaun nume greșit de către unii botaniști. Ei l-au numit „geranium” pentru că arăta atât de asemănător cu o plantă perenă nativă. Abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, greș a fost redenumită pelargonium. Mușcata este întâlnită în toată Europa, iar în Elveția există chiar și expoziții dedicate acestei flori.
Surse foto:
http://johngrimshawsgardendiary.blogspot.com/
