Dobrogea de altădată – Focile din Marea Neagră
Un animal la care ne gândim mai puțin sau aproape deloc când vine vorba de fauna României este foca de Marea Neagră. Până nu demult, în apele Mării Negre, pe Insula Șerpilor și pe litoralul românesc trăia o populație de foci, ce aparținea de specia focii de Mediterană, Monachus monachus. Este considerată a fi unul dintre cele mai rare mamifere și este în pericol de dispariție. „Foca călugăriță”, cum mai este numită, a fost un animal cunoscut și apreciat încă din cele mai vechi timpuri. Vechii greci considerau că aceste animale se află sub protecția zeilor Apolo și Poseidon, deoarece acestea apreciau mult apa și soarele. Cu timpul, focile din Marea Mediterană au început să fie vânate tot mai mult, pentru carne, piele și grăsime, și numai căderea Imperiului Roman a oferit acestor mamifere un răgaz ca să își regleze populația. Odată cu dezvoltarea comerțului din Evul Mediu, focile au fost iarăși supuse distrugerii, lucru ce a continuat până în perioada modernă. Deja focile nu se mai adunau în număr mare pe plaje deschise, ci căutau adăpost în zone foarte greu accesibile pentru oameni. Se estimează că astăzi mai trăiesc în jur de 600 de exemplare, majoritatea fiind întâlnite în apele Mării Egee, pe coastele Greciei și Turciei. A urmat apoi revoluția industrială și efectele devastatoare ale celor două războaie mondiale, plus dezvoltarea turismului și a pescuitului industrial, lucru ce a dus și mai mult la declinul acestor animale, concretizat prin dispariția aproape totală. Principalele pericolele pentru ele sunt distrugerea habitatului, uciderea intenționată de către pescari, lipsa hranei, lipsa unei legislații care să le protejeze, dar și consangvinizarea strânsă datorată scăderii drastice a numărului lor. Cercetând izvoarele istorice, reiese faptul că incă din Antichitate numărul focilor din Marea Neagră era destul de mare, de vreme ce Pliniu cel Bătran scria că: „În Pont nu pătrunde niciun animal vătămător pentru pești în afară de foci și delfini mici”. În credințele stră-românești, foca avea calitatea de apărătoare de foc, trăznete și de înec. Deși mai puțin cunoscută de români, în comparație cu animale precum lupul, ursul sau cerbul, foca era văzută ca o viețuitoare cu puteri tainice. Această credință este moștenită direct de la romani, însuși împăratul Augustus purta ca apărătoare o piele de focă. În mitologia română, foca a rămas stăpâna apelor. În folclorul românesc foca era numită și „vacă de mare” sau „foca de Caliacra”. Cercetătorul Ion Nania în valoroasa sa lucrare „Vânatul pe teritoriul României” aduce o serie de informaţii interesante cu privire la prezenţa focii călugăriţe în apele noastre litorale. Conform documentelor vremii, focile erau deja rare în jurul anului 1841. În anul 1844, a fost observată o astfel de focă pe ţărmurile Insulei Şerpilor. Focile au fost întâlnite și în Delta Dunării. La 1877, o focă s-a prins în cârligele pentru moruni chiar la Sfântul Gheorghe. Mai târziu, în 1913, au fost prinse foci între Sfântul Gheorghe și Portița Razelmului, și la Gura Zătonului. Au mai fost cazuri când foci care au intrat pe Dunăre au ajuns până la Ruse. Perioada zbuciumată de la începutul secolului trecut a făcut ca focile să fie trecute sub protecția legii abia în anii 1930 și 1933, însă era deja prea târziu. În perioada interbelică, în apele Cadrilaterului, trăia ultima colonie importantă de foci din Marea Neagră. Se poate spune că și Regina Măria a României a contribuit la efortul de conservare. În anii 1920, a primit în dar o pereche de foci-călugăriță pe care le-a eliberat imediat în apele de la Balcic. În 1937, oficial, erau consemnate doar 3 familii de foci, fiecare compusă din 6-7 exemplare, care trăiau între Balcic și Capul Caliacra. Erau considerate ultimele foci din Marea Neagră. Din păcate, pescarii bulgari din zonă se temeau că focile vor mânca peștii din mare, așa că le închideau accesul pe țărmul stâncos de la Capul Caliacra, după care le prindeau cu lațuri și le ucideau cu bâtele și ciomegele. În luna aprilie a anului 1945, s-a reușit fotografierea ultimelor două foci care mai trăiau la Caliacra. După al Doilea Război Mondial, foca s-a încăpățânat și nu a dispărut. Ultimele exemplare observate pe Insula Șerpilor au fost în anii 1950. Ocazional, aceste mamifere mai apăreau și pe litoralul românesc. În iulie 1960, o femelă tânără a fost prinsă în carmacele pentru moruni la Sfântul Gheorghe. Cântarea 62,5 kg și avea o lungime de 154 centimetri. Animalul a pierit încercând să se elibereze. Circulă și astăzi povestea care spune că perechea animalului și-ar fi jelit câteva zile partenerul, chiar la locul „crimei”. Foci au mai fost zărite foci și pe Insula Sahalin. Ultima focă observată la noi în țară a fost exemplarul descoperit mort în martie 1983, în apropiere de orașul Tulcea, în dreptul milei 35. Exemplarul prezenta o rană adâncă între coaste, iar la autopsie s-a stabilit că rana a fost provocată de un cuțit pescăresc. Oficial, ultima focă observată în Marea Neagră se zice că ar fi fost în 1997. În prezent, în Grecia și în Turcia se fac eforturi pentru protejarea și înmulțirea focilor calugărițe, iar dacă aceste proiecte vor avea succes, focile ar trebui reintroduse și în apele teritoriale românești.
Sursă informații: Nicu Pârlog @ descopera.ro
Sursă fotografie: V. Stroescu, Dobrogea Nouă. Pe căile străbunilor, Editura Tipografia Comerciala Iv. D. Smocof & Comp., Bazargic, 1925.
